Imnul Gaudeamus este cel mai important lucru pe care mi-l amintesc din școală… știu, știu, sună de-a dreptul patetic (poate chiar este!)… Adică nu-mi mai amintesc atât de bine lucruri – plăcute sau neplăcute – pe care le-am trăit cu o mult mai mare intensitate… Nu mai țin minte atât de bine interacțiunile cu prietenii și colegii, nici poznele pe care le făceam, nici groaza pe care mi-o inspira profa de chimie, nici pasiunea mea ciudată pentru geografie, nici bătăile mele din curtea școlii, nici prima mea iubire…
Îmi amintesc doar începutul și sfârșitul: mirosul și gustul baghetei proaspete (pe care mama a uns-o cu unt, iar eu am devorat-o cu o oarecare nerăbdare, în picioare, în timp ce mă uitam pe geam la ceilalți copii care se îndreptau spre școala aflată la o aruncătură de băț de locuința noastră) înainte de prima mea zi de școală din clasa I și sentimentul ciudat care mă cuprindea în timp ce cântam Gaudeamus la finalul școlii. Parcă și acum îmi răsună în urechi și îmi vibrează până în măduva oaselor versurile care m-au marcat.
Ne îndreptăm inevitabil către moarte; mai mult de atât, moartea galopează și ea către noi cu o viteză amețitoare. Moartea noastră este singurul lucru de care putem fi siguri și totuși este lucrul la care evităm în totalitate să ne gândim. Împingem certitudinea ei în zona neagră a tuturor incertitudinilor noastre. Ne ferim de gândul morții noastre ca de râie… simpla idee ne neliniștește. Ne plac aparențele, lucrurile ușoare, plăcute confortabile. De aceea rămânem aproape mereu doar la suprafața vieții, abia dacă zgâriem pojghița ei .
Trăim ca și când am fi nemuritori, de fapt ne gândim că doar ceilalți sunt muritori. Chiar dacă – în cuvintele lui Jim Morisson – ‘nimeni nu pleacă de-aici în viață’, totuși moartea este marele ‘tabu’ al vieții. Fiecare cuvânt care ne aduce în minte ideea morții ni se pare de-a dreptul oribil… ‘macabru’, ‘funest’, ‘lugubru’ etc. Chiar și cuvântul ‘moarte’ ne sperie; nici măcar firmele de pompe funebre (pentru care moartea este obiectul principal de activitate) nu-l folosesc pe site-urile și în materialele lor ‘promoționale’…
Și nu sunt prea multe momente în care suntem dispuși să interacționăm cu senzația neplăcută. Nu pentru că nu am avea ocazia, nu pentru că nu s-ar vorbi deloc despre moarte… O mulțime de știri cu care suntem bombardați zi de zi gravitează în jurul morții: un accident colo, un atentat cu bombă dincolo, o cădere de la etajul 10 azi, o comemorare de la moartea nu-știu-cui mâine… De fapt moartea este transformată în divertisment și se scot foarte mulți bani din ea: filmele cu ‘pac-pac’ și ‘bum-bum’ sunt transmise seară de seară la ore de maximă audiență (cu reclamele de la Coca Cola sau L’Oréal sau Bergenbier strecurate chiar înainte sau după scenele în care aproape toată lumea moare), iar jocurile video excelează la a ne sugera modalități incitante de a ucide pentru a câștiga mai multe puncte (noroc că acolo avem mai multe vieți în caz că nu ne descurcăm bine din prima…). S-ar putea spune că atât de multe tragedii care se petrec zi de zi și pe care ziarele, emisiunile TV le repetă întruna au darul de a ne imuniza la ideea morții. Și da, dobândim imunitate, dar nu la ideea morții noastre, ci la cea a morții altora!
De cele mai multe ori, moartea nu are chip, este doar un zvon îndepărtat sau o știre ‘de senzație’. Simțim câte un fior prin șira spinării când auzim de câte o tragedie ca cea de la Colectiv sau de un atentat ca cel din 9/11 sau ca cel din Paris și sentimentul neliniștitor reapare. Și nu că ne-ar păsa cu adevărat, nu că am simți o reală compasiune față de necunoscuții care și-au pierdut viețile…
Adică nu ne gândim deloc la fiecare amărât care moare în lume la fiecare închidere și deschidere a pleoapelor. Normal, nici nu am avea cum, nici nu ar fi sănătos pentru mintea noastră, dar chiar și când ‘ne pasă’, suntem atât de superficiali și atât de spălați pe creier cu fantasmele noastre despre cum lucrurile ar trebui să fie, încât până și morțile care ne impresionează sunt doar cele ‘cu stil’. Dacă nu este spectaculoasă, dacă nu este demnă de un scenariu de film sau de o anchetă națională care să ne țintuiască de fotoliu cu ochii la Antena 3 sau la Realitatea TV sau la CNN, dacă nu ne spune o poveste incitantă, dacă nu dezvăluie o mare neglijență sau conspirație, moartea necunoscuților ne lasă complet indiferenți. Doar dacă moare cineva vulnerabil, ‘nevinovat’ – un bebeluș sau un elev / student sau o femeie însărcinată etc – sau o celebritate (mă rog, celebritățile nu ni se par chiar persoane necunoscute – avem senzația că le cunoaștem de-o viață, ne simțim parte din familie…), sau dacă moartea se produce în masă și avem și niște mărturii impresionante și imagini sau colaje video repetate obsesiv pe toate canalele și în toate ziarele, doar atunci moartea necunoscuților ne atinge un picuț. Doar atunci ideea morții își sapă puțin loc în cugetele noastre și capătă puțină greutate în inimile noastre pietrificate. Doar așa moartea altora ni se pare tragică, ‘regretabilă’, dar chiar și atunci evităm să o privim în față… Ceea ce ne interesează mai mult este bârfa din jurul morții: mesajele de pe Facebook sau Twitter, conexiunile și implicațiile economico-sociale sau politice, studiile sociologice, cauzele tehnice și vinovații, normele de protecție care nu au fost respectate și măsurile de prevenție care trebuie luate pe viitor. Altminteri interesul nostru față de crunta soartă a semenilor noștri este foarte sfios… suntem doar o turmă de indiferenți ce pozează în ființe simțitoare… după ce vâlva trece, ne lăsam acaparați de un nou subiect de senzație…
Mai sunt, desigur, situațiile în care moartea capătă un chip foarte familiar și drag: un coleg, un prieten, o rudă, un membru al familiei. Pierderea lor înseamnă, desigur, moartea unei părâi importante din noi înșine. Ne gândim atunci cât de efemer este totul (și ceea ce ne tulbură atunci foarte tare este faptul că, în acele momente, intensitatea neliniștii noastre legată de posibilitatea propriei noastre morți crește la un nivel care începe să ne alarmeze), dar nici măcar atunci nu ne gândim mai profund la moarte. Transmitem sau primim stânjeniți sau cu o exagerată solemnitate condoleanțele de rigoare și, după îngroparea mortului, ne îngropăm durerea adânc în noi înșine, sperăm ‘să trecem peste’…
Și, evident, mai sunt situațiile în care unii dintre noi suntem diagnosticați cu probleme grave de sănătate: abia atunci posibilitatea morții ne întunecă tăcut și apăsător planurile și speranțele – frumoasele noastre utopii personale. Rămân doar teama de necunoscut, un gol imens și o dezolantă singurătate pe care, eventual, încercăm să le mai compensăm cu o brumă de curaj, cu câteva încurajări primite de la cei apropiați, cu un firicel de credință în viața de apoi….
Nu știm deloc cum să facem față sentimentelor legate de moarte – și asta mai ales din cauză că – în viață – suntem focalizați doar pe ideea de a câștiga și păstra. Nu ne place deloc să ne gândim la moartea noastră, la iminența și inevitabilitatea ei (sau să vorbim despre ea); rareori moartea devine subiect de contemplație și meditație pentru o persoană considerată oficial ‘sănătoasă’ mintal (iar dacă spui cuiva că te gândești la moarte prea mult ești imediat catalogat drept psihotic, cu posibile intenții suicidare). Nu vorbim deloc deschis despre moartea noastră.
Cei preocupați de religie și ‘spiritualitate’ vorbesc adesea despre moarte, dar chiar și ei se abat de la subiect… Nu există nici o certitudine despre ce se va petrece cu tine dincolo de moarte, sunt doar diverse povești și tradiții… Este puțin probabil că rudele tale vor fi acolo sau că-l vei întâlni vreodată pe Iisus sau pe nu știu care Buddha după ce vei muri.
Însă dacă există ceva ce ar putea fi numit ‘sensul vieții’ (sau dacă vrem să conferim vieții noastre un sens profund) acesta nu poate să apară decât prin confruntarea noastră sinceră, deschisă, directă cu inevitabilitatea morții (și cu iminența ei în viața noastră). Moartea ar trebui să ne fie cel mai bun prieten și aliat. Trebuie să ne agățăm de moarte și nu de viață! Morții trebuie să-i cerem mereu sfatul, ca unei călăuze care nu greșește drumul niciodată, ca unui prezicător expert care știe mereu felul în care lucrurile se vor sfârși…. Trebuie să ne gândim mereu la moarte, dar nu în stil ‘bacovian’ sau ‘cioranian’. Folosite inteligent, ideea și sentimentul morții proprii pot avea un uriaș efect de levier în viața noastră și ne pot transforma fundamental – mai mult decât orice idee extrasă dintr-o religie ce crede în înviere, mai mult decât orice filozofie ce afirmă viața.
La fel ca sexul, subiectul propriei morți ar trebui să facă parte din fiecare discuție decentă și serioasă… Ar trebui introdus ca disciplină obligatorie în programa școlară începând de la clasa zero până la ultimul an de studii postdoctorale. Examenul de capacitate ar trebui să includă un referat foarte original sau un test grilă legat de moarte. Interviurile pentru joburile de mare risc ar trebui să cuprindă întrebări despre strategia folosirii ideii morții ca motivație fundamentală, ca resursă sau ca strategie ultraeficientă de management al timpului. Moartea trebuie discutată pe îndelete la fiecare aniversare, la fiecare Paști, Crăciun și Revelion, la fiecare rămas bun pe care-l spunem cuiva, la fiecare ieșire la shopping, înainte și după fiecare meci de fotbal la care te uiți cu prietenii, în fiecare poveste pe care o spui copiilor mici înainte de culcare. Glumele despre propria moarte sunt – evident – binevenite, dar integrarea ideii inevitabilității morții personale într-o filozofie practică de viață este chiar mai apreciată.
Gândește-te la puterea și impactul includerii posibilității morții în gândurile, conversațiile și acțiunile noastre banale de fiecare zi:
Ce ar fi cel mai bine să fac acum, având în vedere că nu știu sigur dacă mai apuc ziua de mâine?
Ce lucruri din viața mea (preocupări, griji, obsesii, alergătură inutilă, goana după bani, plăceri, poziție socială etc) devin de-a dreptul triviale atunci când sunt raportate la inevitabilitatea și impredictibilitatea morții mele?
Cum pot să-mi folosesc la maximul timpul – posibil extrem de scurt – pe care-l mai am de trăit?
Hei, iubitule, plec la serviciu… Nu, nu știu dacă o să ne vedem mai târziu… s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată! Ai mare grijă de tine. Te iubesc și (de) dincolo de moarte!
Hei, iubito, te-am sunat să-ți spun că dacă am norocul să ajung viu acasă astă-seară, aș vrea să fac dragoste cu tine ca și când ar fi ultima mea noapte pe Pământ! Și vreau să mă primești în tine, vreau să mă îmbrățișezi, să mă săruți, să mă mângâi ca și cum ar fi ultima ta noapte în această lume, ultima noastră noapte împreună…
Hei, stai, nu închide încă telefonul. Știi, s-ar putea să mor în curând și vreau să-ți spun acum lucrurile pe care nu ți le-am spus niciodată din lipsa curajului…
Salut. Scuze că te deranjez la ora asta, dar e posibil să nu ne mai auzim și vreau să-ți spun că-mi pare rău pentru tot ceea ce-am spus / am făcut și te-a rănit…Iartă-mă!
___________________
Să ne bucurăm așadar!
Viața ne este scurtă / Și se va sfârși curând, / Moartea vine fulgerător / Atroce ne agață-n ghearele sale. / Nimeni nu scapă.
/ Și se va sfârși curând, / Moartea vine fulgerător / Atroce ne agață-n ghearele sale. / Nimeni nu scapă.
Să ne bucurăm așadar!
