Când ne gândim la Iisus, nu ne vine în minte omul care a trăit la începutul primului mileniu EN în Palestina, ci o plăsmuire a imaginației noastre personale și colective – o ființă sacră și pură, plină de iubire, compasiune și înțelepciune, combinația perfectă de uman și divin. Persoana care ne apare în minte ne-a fost ‘modelată’ de o mulțime de povestiri, tradiții, interpretări și canoane, de picturile și sculpturile lui Michelangelo, de filmele lui Zeffirelli și Mel Gibson, de viziunile ‘sfinților’, de predicile preoților – toate provenite de la oameni care nu l-au cunoscut deloc pe Iisus și care au deformat complet (prin idealizare) imaginea (oricum neclară) a acestuia. Așadar, cât de mult vrem să înțelegem cine a fost Isus în realitate? Cât de mult suntem dispuși să abandonăm fantasmele care ne-au inoculate de societate și tradiție, cât de tare vrem să ne eliberăm de presiunea de a ne conforma ideilor și imaginilor generale care domină cultura în care trăim? Cât de mult suntem gata să urmăm vocea care ne îndeamnă să căutăm adevărul, oriunde ne-ar conduce ea?
Nu am cum să știu cu absolută certitudine ce fel de om era Iisus. Probabil că era un om moral, cu o înțelegere profundă a naturii umane și un excelent învățător, care folosea parabole subtile pentru a genera transformări de atitudine și înțelegere. Poate era un vindecător cu puteri speciale. Poate că era un reformator religios, un om cu o viziune unică asupra propriei tradiții. Dar există ceva ce pot face: pot încerca să înțeleg care este varianta cea mai plauzibilă. Iar ceea ce nu poate fi negat – sub nici o formă ! – este că, înainte de toate, Iisus era un profet apocaliptic.
Să încercăm puțin să intrăm ‘în papucii’ lui Iisus (și în atmosfera socială în care acesta a activat) și vom începe să-l înțelegem pe Iisus în singurul mod care – aș spune eu – are sens:
1.Iisus trăiește într-o societate în care Legea impusă de religie și cea impusă de stat sunt aproape unul și același lucru. Există 10 porunci principale (și sute de alte porunci secundare) care consfințesc ‘legământul’ zeului Iahve cu poporul. La fel ca ceilalți evrei din vremea sa, Iisus este convins că, încă din vremea lui Moise, Iahve ar fi promis poporului lui Israel supremația mondială (Israel fiind ‘posesiunea cea mai valoroasă’ a lui Dumnezeu între toate popoarele sale, ‘regatul preoțesc și națiunea sfântă’ ale Acestuia – Exodul 19: 5-6), dar, pentru că poporul nu și-a respectat încă partea sa de promisiune (păstrarea Legii), se credea că Iahve ar fi lăsat ‘neamurile’ să-l asuprească. Iisus este un adorator fervent al lui Iahve și al Legii și speră din suflet că domnia Legii mozaice va fi instaurată în curând, iar poporul va intra din nou în grațiile Zeului. El are o cunoaștere bunicică a Tora-ei pentru că probabil merge de mic la sinagogă în fiecare sâmbătă și ascultă cu mare interes cuvântul Legii (ba poate crede că propria sa interpretare a Legii și a vechilor profeții este mai specială).
2. Oriunde se uită, Iisus vede doar corupție, asuprire, sărăcie, promiscuitate și abatere de la Lege. Poporul său se află sub asuprirea romană, oamenii suferă, plătesc taxe și sunt martorii neputincioși ai adorării unor zei păgâni. Toată lumea simte că așa nu se mai poate, că ceva iminent și radical trebuie să se petreacă, că pedeapsa pentru păcate și recompensa pentru faptele bune trebuie să apară inevitabil. Iisus se impregrenează de freamătul apocaliptic care animă masele și este – mai mult ca sigur – la curent cu (și poate influențat de) ideile zeloților care speră să rupă – prin revoltă și luptă – jugul asupririi străine. Oamenii speră că ceva miraculos este pe cale să apară în viața lor.
3.Iisus este animat de credința sa – întreținută de predicțiile atâtor profeți apocaliptici dinaintea sa – potrivit căreia o persoană (un om! – Mesia) va sosi în curînd cu misiunea specială de a scăpa ‘poporul ales’ de asupritori și a instaura măreția Împărăției promise de Iahve lui David. (O mulțime de scrieri descoperite la Marea Moartă și care datează din sec 4 ÎEN – sec 1 EN arată că mentalitatea evreilor din epoca lui Iisus era profund ‘îmbibată’ cu idei mesianice, apocaliptice).
Chiar și acum – în vremea lui Isus – la secole distanță de apogeul perioadei profetice din perioada regilor, iudeii evocă cu spaimă (dar și cu o anume nostalgie) avertismentele profeților care urlau din toți rărunchii că Iahve va aduce în curând pedeapsa asupra celor care se abat de la Lege; pe de altă parte, vocea profeților mesianici care anunță că Mesia este pe cale să apară răsună din ce în ce mai puternic în conștiințele lor.
Nu este pentru toată lumea clar dacă acest Mesia trebuie să fie o figură războinică sau una religioasă: zeloții așteaptă un lider războinic, pe când Iisus este probabil convins că Mesia trebuie să fie mai degrabă un om spiritual, un lider carismatic, cu o viziune specială asupra Torei, care, la momentul potrivit (și ca o confirmare a profețiilor mesianice ale lui Daniel), urmează să fie ajutat de un personaj divin misterios, asemănător cu un om, ce urmează să apară în curând ‘pe norii cerului’.
În viziunea lui Daniel, patru fiare cu înfățișări monstruoase ies rând pe rând din mare și preiau stăpânirea asupra lumii. Dar ‘Cel Vechi de Zile’ apare pe tronul său de foc în ipostaza de Judecător și ‘cărțile sunt deschise’. Celor patru fiare li se ia stăpânirea asupra lumii, iar lungimea vieții lor este limitată la o perioadă fixă. Apoi o a cincea figură apare:
Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca un fiu al omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. (Daniel 7:13,14)
În interpretarea tradițională a viziunii lui Daniel (și așa cum rezultă clar chiar din textul viziunii), Cel Vechi de Zile este, evident, zeul Iahve; ‘cărțile deschise’ sunt cărțile în care sunt înscrise faptele bune și rele ale oamenilor, cele patru fiare reprezintă cele patru mari imperii care ar fi deținut supremația asupra lumii pentru o perioadă limitată, iar acest ‘cineva ca un fiu al omului’ nu este o ființă, ci chiar poporul lui Israel care, în viziunea israeliților – și deci și a lui Isus – era singurul popor cu adevărat uman, națiunea sfântă căreia zeul Iahve ar urma să-i ofere supremația mondială asupra tuturor popoarelor, preluând astfel ștafeta stăpânirii de la Imperiile nevrednice.
Isus interpretează viziunea lui Daniel în acord cu înțelesul apocaliptico-mesianic tradițional. El asociază cele patru fiare cu cele patru mari imperii care au stăpânit poporul ales al lui Iahve după încheierea Legământului (și care, la vremea lor, au avut supremația asupra lumii cunoscute de israeliți) – Imperiul Asiriano-Babilonian, Imperiul Persan, Imperiul Seleucid (Elenistic) și Imperiul Roman – și crede că deja s-a împlinit sorocul pentru ca Judecătorul Divin să apară, dar el interpretează a cincea ființă din viziune ad-literam și consideră că acest ‘cineva ca un fiu al omului’ va fi chiar Judecătorul divin – ‘forma’ umană în care Dumnezeu urmează să apară ‘pe norii cerului’ pentru a judeca popoarele și a instaura Împărăția – domnia spirituală a regatului lui Israel asupra întregii lumi.
4.Înainte de a-și începe activitatea publică, Iisus devine adeptul unui cunoscut profet apocaliptic / mesianic, Ioan Botezătorul, care propagă același mesaj apocaliptic – ‘Vestea cea Bună’ potrivit căreia Împărăția este aproape și restaurarea este iminentă – care rezonează atât de mult cu ideile sale.
Împlinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie! (Marcu 1:15)
‘Evanghelia’ este ‘vestea cea bună’ a iminenței unei răsturnări ierarhice în plan social, politic și religios în urma căreia răul urmează să fie înlăturat, binele și justiția să triumfe, cotropitorii să fie alungați, iar regatul lui Iuda să-și recapete și să-și amplifice la infinit gloria deținută în legendara împărăție a lui David.
Iisus ajunge să se ‘înscrie’ în secta lui Ioan, fiind botezat de acesta. La unison cu Ioan, convingerea sa este că această ‘Împărăție’ este pe cale să apară în timpul vieții tale. La fel ca toți cei care, de-a lungul timpului, au vestit sfârșitul lumii, Iisus începe să vadă și el peste tot ‘semnele’ care-i spun că ‘Împărăția’ este aproape.
5.Ioan este prins, întemnițat (urmând a fi ucis). Iisus profită de ocazie și ‘împrumută’ întregul mesaj apocaliptico-mesianic a lui Ioan Botezătorul (și, mai mult ca sigur, și o parte a învățăturilor, rugăciunilor, ritualurilor și o parte a adepților acestuia). Faptul că unii oameni îl urmează atât de repede se datorează probabil faptului că ei erau deja familiarizați cu mesajul lui Ioan și încrezători că Iisus este continuatorul acestui mesaj și că restaurarea mesianică este iminentă. Ca orice profet apocaliptic, Iisus vrea să recruteze adepți care să creadă în el și în mesajul său.
Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni,
le spune el. (Hmm…asta mă face să mă gândesc la liderii de rețele MLM care te învață cum să convingi oamenii să intre în sistemele lor. Și mai îmi vin în minte și agasantele interacțiuni cu martorii lui Iehova…)
Iisus alege 12 discipoli în scopul de a restaura cele 12 triburi ale lui Israel, ceea ce demonstrează cât se poate de clar că interesul său este numai și numai ‘în sânul’ poporului său! El le dă de înțeles că, la sosirea Împărăției, ei vor fi așezați la dreapta Tatălui și puși să guverneze peste lume (faptul că ei sunt doar niște amărâți de țărani și pescari nu este o contradicție, ci reflectă convingerea lui Isus că ierahiile se vor inversa și cel mai mic de pe Pământ va fi făcut cel mai mare în Împărăție). Promisiunile mai mult sau mai puțin voalate pe care Iisus le face, puterea și carisma sa, forța cu care Iisus pare să întrupeze chiar spiritul tradiției mozaice, originalitatea viziunii sale, senzația de ‘miraculos’ pe care o trăiesc în preajma lui, faptul că există deja un freamăt popular puternic care pare să anunțe o schimbare iminentă, revolta împotriva corupției și asupririi – toate acestea determină micuțul grup de discipoli să-l urmeze orbește pe Iisus.
6.Iisus are carismă (har) și putere de convingere. El simte o euforie specială discutând aprins pe marginea Tora-ei. El crede că este inspirat de ‘Duhul Sfânt’ al lui Iahve, simte cum forța curge prin el atunci când vorbește și remarcă impactul pe care-l are asupra interlocutorilor săi care-l ascultă înmărmuriți. El se simte foarte ‘special’, puternic. Se crede omul momentului. Este convins că dreptatea și forța divină se manifestă prin el și că impactul său va fi unul extraordinar.
Ca orice profet israelit dinaintea sa (și la fel ca Ioan), Iisus începe să dobândească – într-un grup restrâns – reputația unui om puternic, cu har (‘Duh sfânt’), un făcător de miracole, ceea ce-i determină pe unii să-l urmeze și să creadă în mesajul său mesianic. Oamenii urmează intensitatea și forța; puterea personală subjugă și hipnotizează, iar adepții săi devin convinși și fascinați de puterea lui spirituală și, simultan, de puterea mesajului apocaliptic pe care Iisus, în continuarea lui Ioan, îl promovează.
Acest gen de isterie este cât se poate de actuală: dacă se duce vestea că un om are vreo putere vindecătoare sau că este clarvăzător sau profet, lumea se bulucește să-l caute și să-l urmeze, uitându-se la el ca la un om sfânt (iar după ce moare, se fac pelerinaje la mormântul său). Nu trebuie să fii ‘Fiul lui Dumnezeu’ sau ‘Mesia’ pentru a face lumea să creadă că faci miracole și pentru a determina o anumită categorie de oameni să te urmeze hipnotizați: orice mic prezicător sau ‘călugăr cu har’ sau mic ‘guru’ poate s-o facă! Și în preajma unui astfel de tip, miracolele chiar se petrec, în special pentru că oamenii au o stare specială de deschidere și adorație care-i face să observe, să audă și să simtă lucruri pe care nu le-ar lua în considerare în mod obișnuit (dar și să inventeze și să dezvolte creativ ‘realitatea’ interacțiunii cu acea persoană). Totul capătă ‘sens’ și devine ‘miraculos’ în preajma acestui pseudo-sfânt, pentru că oamenii se străduiesc să găsească sensuri și miracole în orice amănunt banal (și să le atribuie apoi influenței, puterii și divinității persoanei respective…).
7.Ca orice profet apocaliptic, Iisus prezice un eveniment final care va împlini toate profețiile și va aduce Judecata finală. Așa cum am arătat mai sus, în mintea lui Isus acest eveniment este legat de sosirea iminentă a unui personaj – un judecător cosmic – cu o înfățișare umană (și numit uneori în Evanghelii în mod confuzant – dar într-un oarecare acord cu profeția lui Daniel – ‘Fiul Omului’ (ben-‘adam)), un fel de ‘Bau-Bau’ divin care urmează să aducă dreptatea divină pe Pământ și prin care urmează să se manifeste teofania restauratoare a Împărăției lui Iahve. Iisus nu crede deloc că el ar fi totuna cu acest personaj pentru că adesea vorbește despre el (la persoana a III-a) și la timpul viitor:
Că oricine se va rușina de mine și de cuvintele mele în neamul acesta desfrânat, de acela și Fiul Omului se va rușina când va veni întru slava Tatălui Său, împreună cu îngerii – Marcu 8:38).
Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. (Matei 16:27)
Isus se consideră doar o ființă umană, un ‘fiu al omului’ (fără majuscule). Mai târziu însă, personajul divin la care Isus face referire (Fiul Omului – scris aici cu majuscule) ajunge să fie asimilat în ‘figura’ lui Iisus, în vreme ce Ioan Botezătorul este considerat, un ‘înger’ (‘mesager’, ‘vestitor’ – care poate fi și o ființă umană! – aici ‘încarnarea’ profetului Ilie) menit să pregătească / vestească sosirea ‘Fiului Omului’.
El [Ioan] este acela despre care s-a scris: Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. (Matei 11:10)
Uneori, Isus este numit ‘fiul lui Dumnezeu’. Trebuie spus că niciodată în iudaism expresia ‘fiul lui Dumnezeu’ nu a fost folosită pentru a desemna un Fiu Unic al lui Iahve – ‘Dumnezeu Fiul’ – o ființă divină care să dețină toate calitățile acestuia și este mai mult ca sigur că Isus – dacă a folosit vreodată această expresie – a făcut-o numai și numai în sensul ei ‘banal’, tradițional, explicat mai jos. Isus va fi considerat ‘unicul fiu al lui Dumnezeu’ după moartea sa, în cazul său, expresia fiind interpretată ad-literam!.
De exemplu, regele David se considera pe sine fiul lui Dumnezeu, iar Iahve îl considera primul său fiu născut (Psalmul 89). Unele textele mesianice îl numesc pe viitorul Mesia tot ‘fiu al lui Dumnezeu’ (vezi de exemplu textul 4Q246, numit și Apocalipsa Aramaică, descoperit la Marea Moartă și scris cândva în sec. I înainte de Christos) și probabil acesta este sensul la care s-a referit și Isus. Trebuie spus însă că expresia ‘fiu al lui Dumnezeu’ era des folosită pentru a desemna regi, profeți, oameni obișnuiți sau ființe angelice.
Astfel, în Ieșirea / Exodul 4:22, Iahve declară:
Așa spune Domnul: ‘Israel este întâiul meu Fiu.’
motiv pentru care evreii antici – mai ales dacă aveau o deosebită considerație față de interlocutor – se adresau uneori unul altuia cu apelativul ‘fiu al lui Dumnezeu’.
8. Iisus îndeamnă oamenii să-și părăsească familiile și să-l urmeze, în așteptarea Împărăției. Acest îndemn este tipic pentru majoritatea profeților apocaliptici și a sectelor înființate de ei: a-l urma pe cel care vestește Sfârșitul presupune abandonarea legăturilor lumești ale adeptului în speranța împlinirii promisiunilor de salvare personală.
Şi a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat. Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru mine şi pentru Evanghelie, și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi. (Marcu 10:28-31)
El știe că mesajul său va crea discordie:
Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. (Matei 10:34-35).
Dacă ar trăi astăzi și ar face aceste afirmații, Isus ar fi considerat un pericol social de toți cei care se declară creștini! Dar asta nu trebuie să ne mire: la secole și milenii distanță de momentul când a trăit, chiar și o ființă atât de anarhistă poate trece drept Salvatorul întregii Umanități!
9.Etica propovăduită de Iisus are o motivație apocaliptică și face apel la strategia compensării urgente a păcatelor, în speranța că astfel pedeapsa ce urmează să apară la Judecata finală va fi evitată. Speranța este o pârghie majoră a apocalipticilor. Ideea iminenței unui eveniment divin, apocaliptic, care urmează să aducă dreapta judecată, să răstoarne ierarhiile și să instaureze utopica Împărăție promisă de Iahve lui David constituie motivația lui Iisus de a predica iubirea aproapelui și actele de bunătate. Toate mărețele mesaje pe care astăzi le considerăm emblematice pentru presupusa Nouă Lege pe care Iisus ar fi promovat-o, fac parte din Vechea Lege mozaică. Apelul la ‘iubirea aproapelui’, ‘excesul’ de bunătate și iertarea arătate chiar și celor care nu le meritau constituie, pentru Isus, simultan atât principiu, cât și strategie de compensare urgentă a păcatelor în așteptarea Judecății divine iminente.
Ideea de bază aici este că balanța dreptății este puternic dezechilibrată; fiecare este ‘pe minus’ și doar ‘exagerând’ cu faptele bune vei mai putea avea o mică șansă de a nu fi judecat aspru în noua Împărăție. De ce trebuie să exagerezi? Pentru că în acest ‘ceas din urmă’ în care Isus crede că poporul său se află, mulțimea de păcate din trecut se mai poate șterge doar printr-o monumentală faptă bună! Și fă fapta aia bună acum, înainte să fie prea târziu! Așa că dacă cineva te lovește, întoarce și obrazul celălalt (pentru că de atât de multe ori, în trecut, ai lovit înapoi – poate mai tare!), dacă cineva-ți ia sumanul, dă-i și cămașa (tu de câte ori ai luat ce nu era al tău?), dacă vrei să ajungi în Împărăție, dă-ți toată averea săracilor (pentru că – foarte probabil – ți-ai obținut-o pe spinarea și în detrimentul lor și, oricum, ‘mai ușor va intra o cămilă prin urechea acului decât bogatul în împărăție’) etc etc! Oare câte lucruri bune nu ai fi tu capabil să faci dacă ai ajunge să crezi cu toată ființa ta că mai ai la dispoziție doar foarte puțin timp până la momentul judecății tale implacabile care va pune în balanță toate intențiile, gândurile și faptele tale bune și rele și dacă ți s-ar mai da o ultimă șansă să-ți răscumperi faptele rele (iar alternativa la răscumpărare ar fi aruncarea ta în ‘focul cel veșnic’)?
Este vocea conștiinței vinovate care se trezește și-și caută izbăvirea de propria vină… e același principiu care – extrem de rar totuși – poate împinge un bancher sau un industriaș sau un producător de arme, în apropierea morții, să facă donații imense și să ajute săracii. Este impulsul cu ‘iz’ de dinamită care l-a motivat pe Alfred Nobel să vrea să sponsorizeze cauze ‘nobile’. Motivația este conștiința încărcată și speranța că va putea compensa pentru păcatele sale în ultimul moment, în apropierea sfârșitului inevitabil. (Și ne putem gândi la mulțimea de lucruri frumoase pe care unii creștini (nu toți) le fac doar în speranța propriei salvări viitoare – evident că nu vorbim aici de acte de bunătate necondiționată… Motivația de a da este pentru a primi!).
Din punctul de vedere al lui Isus, ierarhiile sunt inversate, cei răi și nedrepți guvernează asupra celor buni și drepți, de aceea tot ce este rău trebuie scos imediat la iveală, iar pedeapsa divină urmează să vină negreșit! Și nu este oare vorba aici de aceeași senzație ancestrală, angoasantă pe care fiecare generație o experimentează: ideea că cei corupți guvernează lumea, senzația că ‘așa nu se mai poate’, că ceva radical trebuie să se petreacă în lume pentru ca dreptatea să triumfe??
Ideile lui Iisus nu sunt străine de cele care au motivat Revoluția Franceză cu al său slogan ‘Liberté, égalité, fraternité’, sau de ideile socialist-colectiviste de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul sec. 20: aceeași tensiune generată de diferențele mari dintre clasele sociale, aceeași senzație de înfrățire proletară, aceeași idee că balanța dreptății trebuie să încline de partea celor năpăstuiți, aceeași dorință ca ierarhiile să fie musai răsturnate, aceeași credință naivă că lumea urmează să fie îndreptată înainte ca propria generație să dispară… În viitoarea împărăție pe care Iisus o așteaptă, cei săraci, cei ce plâng, cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei umili / umiliți vor fi cei fericiți… Iisus este un guru anticapitalist, este primul mare socialist (iar creștinii de după el vor deveni de-a dreptul ‘comuniști’ (dar asta doar până ce vor ajunge să simtă gustul puterii…). Deși naive, aceste idei sunt foarte potente, pentru că utopia aflată la baza lor animă fiecare generație (și nimic nu este mai puternic ca utopiile noastre personale și colective). Combinate cu promisiuni și profeții religioase, cu așteptări și idealuri ‘mesianice’, aceste idei capătă o forță uriașă!
Fă totul acum, înainte de a fi prea târziu! Fiul rătăcitor va fi tratat ca un boier, doar pentru că se întoarce spășit acasă. Codașul la ospăț va fi pus în fruntea mesei. Bogatul va primi o comoară în cer, dacă-și va dărui averea săracilor. Hoțul de pe cruce va ajunge direct în Rai, doar pentru că a înțeles ceva important în ceasul al 12-lea…
Toate aceste parabole și îndemnuri nu au sens într-o lume a dreptății (adică una în care Dumnezeu chiar are vreun cuvânt de spus), ci într-o lume complet coruptă în care te aștepți ca dreptatea să se facă prin răsturnarea totală și iminentă a tuturor valorilor și ierarhiilor (și în care Dumnezeu urmează să vină pentru a-și relua rolul de mare ‘boss’ și a restabili a sa Împărăție).
10.La fel ca pentru orice alt profet apocaliptic, alături de speranță, frica este cealaltă pârghie majoră pe care Iisus o manevrează în procesul livrării mesajului său apocaliptic. Judecata finală este ceea ce Iisus propovăduiește, ceea ce el așteaptă cu înfrigurare. El este încredințat că, la momentul potrivit, Judecata va sosi și toate lucrurile vor fi date pe față, la fel cum noi acuma sperăm degeaba că va veni vremea când toate corupțiile politicienilor vor fi demascate:
Nu este ceva ascuns care să nu fie dat pe față și nici nu a fost ceva tăinuit, decât ca să fie adus la lumina zilei’. (Marcu 4: 21-22)
Deși, în lumina învățăturilor sale altruiste, Isus este văzut ca întruchiparea milei și compasiunii divine, în fapt el nu admite nici un fel de milă pentru păcătoșii care nu se ‘trezesc’ la chemarea sa apocaliptică. El este convins că oamenii vor fi judecați de Fiul Omului în raport cu păcatele și cu faptele lor bune! (parabola oilor și caprelor din Marcu 25 este grăitoare în acest sens). În nici un caz – subliniez asta! – în nici un caz Iisus nu propovăduiește ideea că doar cine va crede în el sau în viitorul și absurdul său presupus ‘sacrificiu pentru păcatele lumii’, va fi mântuit! (această teorie va fi ‘coaptă’ de adepții săi, după moartea sa).
Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. (Matei 7:2)
Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta [în propria vindecare] te-a mântuit. (Matei 9:22)
Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. (Matei 16:27)
Deși propovăduiește iubirea aproapelui, întoarcerea obrazului (lucrurile care ne mișcă pe noi când ne gândim la bunătatea lui Iisus și la compasiunea și înălțătoarea iubire a noii sale Legi), nu există nici un pic de compasiune în aspra sa idee despre judecata finală!. Așa cum am arătat, din perspectiva lui Isus bunătatea exagerată este doar o strategie (bine gândită și calculată) de a te pregăti pentru judecată și de a mai avea o speranță de a fi salvat în ceasul al 12-lea. Dacă până în ceasul al 11-lea ai exagerat în direcția ‘rea’, exagerează acum, în ceasul din urmă, în direcția bună…! Dacă balanța faptelor tale este mult dezechilibrată pe minus, fă ceva extraordinar, pe ultima sută de metri, pentru a compensa și a ajunge pe plus! Fă așa, pentru că la judecată nu va exista nici un pic de bunătate! El predică Legea iudaică (al cărei adept fervent este), accentuînd (uneori în mod exagerat) anumite prescripții ale acesteia în ideea compensării păcatelor, dar crede că Legea va fi aplicată întocmai la Judecata finală:‘ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’. Isus nu este un judecător cu mult mai blând decât asprul său tată-zeu israelit.
Metoda sa de a-și convinge adepții este de a propovădui chestii care trezesc un amestec de speranță și groază. La fel ca orice ‘apocaliptic’, Isus promovează o viziune terifiantă, încărcată de avertismente oribile și groaznice: toate urgiile iadului vor fi abătute asupra celor ce nu acceptă mesajul său. El amenință cu ‘potopul’ (ca pe vremea lui Noe), cu ‘foc și pucioasă’ (ca pe vremea lui Lot); cu ridicarea ‘neamului peste neam și a împărăției peste împărăție’ – deci ‘cu războaie’; ‘cu urâciunea pustiirii’, cu ‘amăgiri de tot felul’; cu faptul că ‘mulți se vor poticni și se vor urî’, ‘soarele se va întuneca și luna nu-și va mai arăta lumina, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerului se vor clătina’ ‘și toate semințiile pământului vor plânge’, iar ‘oamenii-și vor da duhul de frică’; cu ‘spaima întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și-al valurilor’; cu ‘înmulțirea fărădelegilor’; cu un ‘mare necaz, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum, și nici nu va mai fi’; cu ‘dezbinare’ în familii, cu ‘stârvuri’ și ‘vulturi’; cu ‘foamete și ciumă și cutremur mare pe alocuri’ (toate acestea fiind ‘doar începutul durerilor nașterii’ Împărăției), cu înspăimântătoare ‘sunete de trâmbițe’; cu aruncatul ‘în cuptor’, cu ‘plângerea și scrâșnitul dinților’, cu ‘focul cel veșnic al gheenei’ etc etc.
Adică, în pofida aparențelor care par a indica contrariul, tipul nu-i chiar un personaj duios! Și în nici un caz nu este vreodată ‘funny’: este un tip care nu râde și nu zâmbește niciodată ! Isus este un flăcău extrem de articulat, un om cu ‘direcție și sens’ (care se ia foarte tare în serios și care, evident, nu are vreme de pierdut cu chestii triviale…), convins că are o misiune atât de serioasă încât dacă ai sta prin preajma lui ți s-ar fi face părul măciucă! Probabil singurele chestii la care Iisus jubilează cu satisfacție – doar în sinea sa – sunt fețele înspăimântate și ochii cât cepele ai apostolilor la auzul ‘Evangheliei’ sale (în special la partea cu ‘aruncatul în cuptorul cu foc’ și ‘plânsul și scrâșnirea dinților’ care îi plac enorm pentru că le repetă întruna…)
Iată de ce înțelepciunea și bunătatea predicate de Iisus sunt marcate de apocalipticismul său care constituie chiar motivația lor fundamentală! Parabolele sale gravitează mereu în jurul acestor idei apocaliptice (vezi Marcu 25: parabola mirelui și a celor zece fecioare, parabola talanților etc).
11. Iisus se așteaptă ca ‘Împărăția’ să apară în timpul vieții sale (și a celor care erau cu el). În Marcu 9:1 el le spune celor care-l ascultă:
Adevăr vă spun vouă că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
În Marcu 13:24-27, 30, Iisus avertizează:
Adevărat vă spun, neamul acesta nu va trece până ce toate acestea nu se vor petrece.
Iar în Luca și Matei – ce-l copiază la indigo pe Marcu (cu toate urgiile și amenințările sale apocaliptice) – Iisus declară:
Dar cu adevărat vă spun Eu vouă: ‘Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu! (Luca 9:27)
Adevar vă grăiesc că neamul acesta nu va trece până ce toate acestea se vor plini. (Luca 22: 32 și Matei 24:34)
Adevăr vă spun vouă: nu veţi sfârşi [de propovăduit Evanghelia în] cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. (Matei 10:23).
Evident că aceste lucruri nu s-au petrecut niciodată! Iisus a rostit doar neadevăruri: ierarhiile nu au fost deloc răsturnate, Iisus nu devine ‘rege’ într-o nouă ‘împărăție’ și nici apostolii săi nu au devenit ‘mai mari peste ceilalți’, așa cum sperau (dar trebuie totuși să admit faptul că adepții săi de mai târziu au reușit să devină stăpânii Lumii, convertind-o, alienând-o și jefuind-o în numele său!).
Iar dacă citim printre rânduri – și în mod critic – Evangheliile putem schița mai departe cea mai plauzibilă desfășurare a evenimentelor finale.
Marșul lui Isus spre / în capitala Iudeei trece aproape neobservat. Iisus speră la o intrare triumfală în Ierusalim – tipul se urcă chiar și pe un măgar pentru a fi văzut mai bine (și pentru a împlini profețiile antice) – dar este neglijat de lumea ocupată și neinteresată. E ca și cum înțeleptul țăran Moromete s-ar duce din satul său în capitală cu misiunea declarată de a-i sfătui pe oamenii importanți despre cum să-și conducă activitățile și cum să interpreteze mai profund Monitorul Oficial (poate că dacă ar avea șansa să se întâlnească cu un etnolog în tren sau în Gara de Nord, acesta l-ar asculta și ar fi chiar încântat de câtă înțelepciune se ascunde în omul obișnuit din popor, dar parlamentarii și oamenii de fițe s-ar prăpădi de râs când l-ar auzi). Isus fusese fruntaș la sat, dar se vede codaș la oraș!
Ajuns la templu, începe să predice sosirea iminentă a ‘Împărăției’, dar aproape nimeni nu-l ascultă; el nu are nici un impact semnificativ: oamenii își văd în continuare de business-urile lor, motiv pentru care Isus se mânie (are de-a dreptul o criză de nervi!) și începe să lovească cu toiagul în mesele din jurul templului pentru a-i face pe oameni să fie atenți la el. (El încerca să imite profeții antici – cum ar fi Ieremia sau Ilie – care aveau capacitatea să inspire groaza atît în oamenii obișnuiți, cât și în regi, apelând chiar la metode radicale, violente și surprinzătoare). Isus este șocat de discrepanța dintre ‘importanța’ mesajului său mesianic și lipsa de interes a populației.
Doar câțiva dintre mai marii templului vin să vadă ce se-ntâmplă și încearcă să priceapă ce vrea Iisus (și poate că unuia dintre ei Isus chiar reușește să-i facă mintea ‘zen’ cu misticele sale parabole despre ‘nașterea din nou’ și transformarea ‘grăuntelui de muștar’). Dar vorba începe să circule că o persoană turbulentă, care încalcă ordinea publică – și posibil periculoasă pentru status-quo-ul politico-social și pentru guvernarea romană prin faptul că răspândește idei mesianice – este în oraș. Iisus începe să fie căutat de romani. Realizând pericolul care-l paște, Iisus se ascunde împreună cu discipolii săi.
Ca majoritatea apocalipticilor, Isus mizase totul pe o singură carte: predicția majoră a faptului că Zeul va interveni în lume și a faptului că el însuși va face parte – cu succes! – din acest ‘plan divin’! Fiind o persoană extremistă și radicală, o ființă de mare intensitate, un om cu totul și cu totul obsedat de ideea că are o misiune divină, el avusese o încredere nemăsurată în faptul că rezultatul scontat de el – ‘sosirea Împărăției’ – nu va întârzia să apară și, foarte probabil, se simțise el însuși ‘ca o bombă’ ce urma să producă ‘explozia’ necesară pentru schimbarea uriașă ce trebuia realizată…
Acum însă, intensitatea și încrederea încep să-l părăsească. Stând ascuns, el plânge și se roagă, având din ce în ce mai clar premoniția eșecului total al ‘misiunii’ sale. El se așteptase la flori și osanale, la o explozie de popularitate pozitivă – sperase că la Templu va face o impresie magnifică – dar a întâlnit doar indiferență, lipsă de deschidere și chiar ostilitate față de mesajul său. Iisus începe să realizeze că ‘Tatăl’ său – zeul Iahve – l-a cam părăsit și începe să se teamă pentru viața sa. Dilema sa majoră este că nu mai are unde să meargă înainte, dar nici nu mai poate da înapoi! A investit atât de mult din viața sa, din ființa sa în așteptările sale apocaliptice …plus că are o imagine și o reputație de apărat!
Și poate că, undeva în sufletul său, încă mai crede, încă mai speră că Zeul său îl va ajuta și va produce un miracol și va sosi în ipostaza sa de ‘Fiu al Omului’ pentru a genera marea transformare. Probabil că, la fel ca mulți apocaliptici care mizează pe producerea unor evenimente miraculoase extraordinare (intervenții divine, sosiri mesianice etc) la date fixe, Isus spera că sărbătoarea Paștilor anticipată de intrarea sa ‘triumfală’ în Ierusalim urma să fie începutul sosirii Împărăției, la fel cum – credea el și credeau iudeii – cu un mileniu în urmă, tot de Paști, Iahve s-ar fi manifestat în mod miraculos pentru a elibera poporul lui Israel din Egipt… dar totuși parcă nu mai este foarte convins! Sudorile reci de neliniște curg râuri pe fața sa…
Discipolii săi – pe lângă faptul că nu știu / nu înțeleg bine ce să creadă despre Iisus și despre misiunea lui, pentru că acesta i-a lăsat să creadă tot felul de lucruri contradictorii despre el (probabil mai ales din frica de a declara public cine crede el că este și din speranța că o va sosi momentul când tot ceea ce este ascuns – inclusiv identitatea sa – va ieși la iveală într-un mod spectaculos) – devin agitați și înfricoșați, realizând că de Paște ‘îi paște’ un mare pericol. Iisus începe să se teamă că ar putea fi ‘vândut’ chiar de vreunul dintre discipolii săi mai ‘sărac cu duhul’. Împreună încropesc totuși o cină de taină (era ‘de taină’ pentru că toți erau ascunși din frica de a nu fi prinși). Iisus le mărturisește discipolilor ceva din neliniștea sa (dar simultan înceacă să pozeze calm, pentru că are și o imagine de apărat în fața lor!). Le vorbește și despre teama sa că ar putea fi trădat din interiorul grupului și că discipolii se vor îndoi de el și nu vor ieși în față să-l apere în caz că va fi prins.
Între timp, Sinedriul decide să vorbească cu Iisus pentru a înțelege ideile sale. Sinedriul este ‘la mijloc’ și arbitrează în situațiile de acest gen: toată lumea – inclusiv membrii Sinedriul – speră că o schimbarea majoră va veni în curând, dar riscul pentru cei care promovează sau încurajează revolta împotriva romanilor este foarte mare și orice pas greșit nu poate avea decât consecințe mortale. Se știe și că există grupuri extremiste – zeloții – care așteaptă apariția unui lider carismatic și au nevoie doar o mică scânteie pentru a declanșa o răscoală, de aceea Sinedriul se teme de o mișcare populară care ar putea scăpa de sub control. Se încearcă medierea și se adoptă precauția.
O recompensă este stabilită pentru cel care va dezvălui locul unde se află Isus. Probabil încredințat că Iisus – prin carisma și înțelepciunea sa deja dovedite anterior – poate schimba opinia membrilor Sinedriului la o discuție față-în-față, Iuda îl ‘vinde’, adică dezvăluie locul unde Iisus se află (fiind răsplătit pentru asta). Iisus este prins de garda Templului, dus în fața Sinedriului în vreme ce toți discipolii săi fug care pe unde (iar Petru – ‘piatra de temelie’ a viitoarei Biserici, se leapădă în mod repetat de asocierea cu Iisus). Iisus este interogat și își (re-)afirmă convingerile, sperând poate că-i va ‘converti’ pe membri Sinedriului în ultimul moment și că va întoarce situația în favoarea sa. Dar din discuția cu Iisus, membrii Sinedriului ajung să priceapă că nu au în fața lor doar o persoană care îl vestește pe Mesia (cum a fost Ioan), ci de una care chiar se crede Mesia!
Sinedriul se mai confruntase – mai mult ca sigur – cu alte cazuri similare cu cel al lui Iisus (să nu uităm că istoria zbuciumată a evreilor a fost bântuită de o mulțime de auto-proclamați Mesia), de aceea realizează pericolul social și politic uriaș pentru întreaga națiune. (La urma urmei, chiar și în zilele noastre, deși toată lumea speră că Mesia va veni – la unii pentru prima, la alții pentru a doua oară – aproape nimeni nu-l va crede pe cel care declară sus și tare că el este Mesia (iar cei care chiar ajung să-l creadă sunt considerați fie sectanți dubioși, fie oameni cu grave probleme psihice…). Așa funcționează raportul dintre utopie și realitate: devii de-a dreptul ridicol dacă declari că tu întrupezi fantasma colectivă pe care ceilalți o așteaptă).
Așa că argumentele naive ale lui Isus sunt rapid demolate de oameni mult mai școlați decât el, pildele sale înțelepte sunt contracarate cu pilde mai profunde, mai ‘cool’, venite de la oameni mai ‘pildoși’, iar ideile sale mesianice sunt considerate absurde și periculoase. Din punctul lor de vedere Iisus este, fără îndoială, un fals Mesia: el nu este născut în Bethleem, ci în Nazaret; nu face parte din casta preoțească, ci este doar un tâmplar; nu este din casa lui David, ci fiul unor oarecare; nu vine cu semnele mesianice de măreție și popularitate profețite, ci doar cu iluziile sale împărtășite cu câțiva amărâți de pescari!
De frica unor consecințe nefaste în caz că l-ar lăsa liber (revolte și tulburări sociale), Isus este apoi transferat direct gărzilor romane (care-l căutau deja), este judecat pe motiv că s-ar fi declarat Mesia – viitorul rege al unei națiuni care nu avea voie să aibă rege (aflându-se sub dominație romană), este găsit vinovat de guvernatorul Pilat și este crucificat după legea romană. După moartea sa discipolii săi (care stăteau toți ascunși care pe unde, de spaimă) încep să aibă vedenii cu Isus și interpretează nălucirile lor ca mărturii ale faptului că Iisus ar fi fost ‘înălțat’, ceea ce constituie o nouă ‘veste bună’, adică un nou zvon pozitiv de care speranțele lor – deja puternic zdruncinate – încep să se agațe cu mare putere!
Așa că, în pofida dezamăgirii (și pentru a continua să se mintă frumos), imediat după moartea lui Iisus adepții săi se văd nevoiți să reinterpreteze, să cosmetizeze și să mitologizeze întrega viață și activitate a lui Isus și să inventeze (să spere la) o ‘a doua venire’ a acestuia… Speranța moare ultima… Adepții săi interpretează că, în pofida aparentului său eșec, Isus chiar a fost adevăratul Mesia, și că, odată ‘înălțat’, el ar fi fost divinizat, adică transformat inițial într-un înger în Cer (în acord cu înțelegerea lui Pavel despre Isus și în baza convingerii lui Isus (ce era bazată pe profețiile lui Isaia) potrivit căreia:
când vor învia din morţi… [oamenii] vor fi ca îngerii din ceruri. (Marcu 12:25))
apoi identificat chiar cu Judecătorul Cosmic – enigmaticul ‘Fiu al Omului’ din viziunea lui Daniel (identificând-ul astfel pe Mesia cu persoana ‘Fiului Omului’) ce urmează să apară în curând ‘pe norii cerului’. Mai târziu ei speculează că probabil Iisus a fost divinizat chiar mai înainte de moartea sa, proiectând momentul exact când acest lucru s-ar fi petrecut din ce în ce mai departe în trecut: rând pe rând, botezul (Marcu), concepția/nașterea (Luca și Matei) și creația lumii (Ioan) sunt luate ca momente cheie ale ‘afirmării’ divinității lui Isus, în Ioan, Isus fiind considerat chiar întruparea elenisticului concept al Logosului și unicul ‘Fiu al lui Dumnezeu’. Originea, locul nașterii, evenimentele din viața sa, faptele și spusele lui Iisus sunt falsificate / inventate și mitologizate pentru a corespunde cu profețiile mesianice din vechime, pentru a avea impact în rândul populațiilor superstițioase în care erau promovate și, evident, pentru a răspunde criticilor inteligente.
Oricum, după moartea lui Isus, primii creștini se adună, se roagă și-i așteaptă cu înfrigurare ‘a doua venire’. Mulți au tot felul de vedenii și încep să bolborosească ‘în limbi’ (la fel ca multe persoane pe care astăzi creștinii le-ar considera – sau le consideră deja – ‘posedate’), simțindu-se ‘pătrunși de Duhul’. Ideea că învierea va fi posibilă și pentru ei și speranța că vor fi martorii răsturnării iminente a tuturor ierahiilor îi animă pe mulți să propovăduiască această ‘veste bună’ cu o pasiune ieșită din comun (la urma urmei credința superstițioasă și prostia se combină perfect la nivelul maselor!). Ei sunt convinși că Mesia va veni (pentru a doua oară, dar de data asta ‘cu stil’, adică, literlamente, cu ‘surle și trâmbițe’) în timpul vieții lor și va răzbuna tot ce e de răzbunat. Avem de-a face cu o sectă apocaliptică, cu toată obsesia, cu tot extremismul și nerealismul pe care astfel de secte îl manifestă.
Paradoxul aici este că, deși creștinii susțin că Mesia nu trebuia nicidecum să fie regele luptător pe care tot poporul lui Israel îl aștepta pentru a aduce Împărăția sa pe Pământ, ci ‘mielul’ care se duce singur și de bună voie la abator pentru a le răscumpăra tuturor păcatele, ‘a doua venire’ trebuie să fie musai una războinică, năvalnică și foarte ‘pământească’ în efectele ei (altfel spus, la a doua sa venire, mielul blânduț devine un turbo-gladiator care taie și spânzură, la fel ca personajul mesianic războinic așteptat de evreii zeloți). Mielul își aruncă blănița și-și arată fața sa de lup turbat…Astfel, ei nu se pot desprinde de apocalipticismul lui Iisus și asta pentru că însuși Iisus așteptase ca ‘Împărăția’ să vină cu putere pe Pământ, iar puterea la care Iisus spera era una cât se poate de concretă, adică manifestată la toate nivelurile: spiritual și material, personal și social, celest și lumesc. (Puterea este ceva după care Iisus și discipolii săi tânjesc cu mare putere în timpul vieții lor ! Obsedați de putere au devenit și creștinii de după ei; așa cum voi arăta în alte articole, Creștinismul este – prin excelență – o religie a puterii.)
Primele surse despre Iisus îl portretizează ca un profet apocaliptic. Cu cât ne îndepărtăm mai tare de perioada care corespunde generației sale, cu atât mesajul său apocaliptic devine mai puțin accentuat, mai voalat sau este chiar șters. Scribii evangheliilor se văd obligați să scadă, treptat, ‘tonul’ apocaliptic al mesajului lui Iisus și, evident, asta se petrece pentru că Împărăția nu se lasă văzută nicăieri, iar ‘a doua venire’ întârzie să apară. În Evangheliile scrise după cea a lui Marcu,
Împărăția nu [mai] vine în chip văzut‘ (Luca 17:20)
și nu mai este descrisă ca ceva ce urmează să vină, ci ceva ce există deja pentru cei care cred (și ‘văd’):
Împărăția se află deja în mijlocul vostru (Luca 17:21),
(nu ‘înlăuntrul vostru‘ cum este adesea tradus – în mod greșit!), iar în Evanghelia după Toma, ‘Împărăția’ devine de-a dreptul ‘mistică’, ‘spiritualizată’, internalizată, iar ideea că ea ar avea ceva de-a face cu vreo transformare ‘lumească’ este respinsă (pentru că adepții căutau deja să reinterpreteze afirmațiile lui Iisus într-o lumină ‘gnostică’, considerând că ele admit un înțeles ascuns, secret).
Dar chiar dacă nu am cunoaște nimic despre conținutul mesajului său religios, faptul că, la începutul misiunii sale Isus a urmat un profet apocaliptic și faptul că, după moartea sa, adepții săi au fost în mod evident apocaliptici, așteptând cu înfrigurare ‘a doua venire’ sunt suficiente pentru a înțelege că întreaga motivație a lui Iisus a fost una apocaliptică.
Așadar, ‘cine are urechi să audă’: Iisus a fost nici mai mult, nici mai puțin decât un profet apocaliptic (probabil de un calibru mult inferior lui Ioan Botezătorul, dar cu discipoli care, după moartea sa, au generat – în mod aparent paradoxal – cea mai mare religie din istoria lumii). La origine, Creștinismul a fost doar o sectă apocaliptică desprinsă din escatologia iudaică extremistă, o ‘regurgitare’ a naivelor idei mesianice întreținute de adoratorii lui Iahve – zeul național al evreilor antici, devenind mai apoi un cult păgân a cărui figură centrală / divinitate adorată este chiar acest profet apocaliptic căruia nici măcar prin cap nu i-a trecut să înființeze o mișcare religioasă străină de anticul cult al lui Iahve, dar care, respins de propria tradiție, a fost ‘divinizat’ și ‘zeificat’ – echivalat cu însuși Dumnezeu – în afara acesteia (în perfect acord cu obiceiurile păgâne din lumea greco-romană în care marketingul cultului a fost realizat)!
