Dumnezeul lui Israel era gelos.
Eu sunt un zeu gelos, spunea el (Exodul 20:5).
Asta înseamnă că nu se considera singurul zeu din parcare, dar vroia toată iubirea pentru el. La fel ca în viața umană obișnuită, era ‘care pe care’ acolo în Panteonul Canaanit. Cineva ar putea spune ca nu e vorba de competiție aici, însă eu spun că exact despre asta a fost vorba în acest caz. Iahve / Yahweh / Iehova era gelos pe ceilalți zei (mai bine zis adoratorii acestui zeu erau enervați la culme că unii conaționali nu le împărtășeau credința în el).
Nu poți fi gelos dacă nu ai competiție. Am fost și eu gelos de mai multe ori în viață și știu cum e… Nu era din cauză că eu eram singurul bărbat din zonă și, în afară de mine, femeile nu aveau la dispoziție altceva decât posterele unor actori de la Hollywood… Era din cauză că femeile nu mă ‘adorau’ pe mine și ‘adorau’ alți bărbați. Și știu și ce înseamnă să vrei să-ți compensezi lacunele. De câte ori luam bătaie de la alți copii ticluiam planul secret de a ajunge cel mai mare luptător din lume și îmi imaginam revanșa în stilul lui Jean Claude Van Damme sau Karate Kid! De câte ori fetele care-mi plăceau prefereau alți tipi, mă gândeam că era ceva în neregulă cu dioptriile lor, că nu aveau încă capacitatea de a vedea ceea ce eram eu ca potențial: cel mai extraordinar amant al tuturor timpurilor, cu siguranță mai bun decât Don Juan și Casanova luați împreună…
Iahve, mărunțelul dar tiranicul mascul celest al anticilor evrei, nu era singur, ci era într-o acerbă competiție cu alți zei. El dorea să primească toată adorația națiunii, dar, după o vreme, nici măcar adorația ‘poporului ales’ de el nu i-a ajuns, astfel că a vrut adorația tuturor neamurilor. Astfel, un mic și complexat zeu tribal a ajuns Marele Stăpân Absolut al întregului Univers.
Doar un complex uriaș de inferioritate putea să determine adoratorii să transforme un mărunt zeu al pădurilor din Panteonul Canaanit în unicul și atotputernicul Dumnezeu. De fapt creștinismul a moștenit acest complex: doar o adunătură de oameni complexați și patetici (cum au fost cei câțiva adepți rămași într-o stare de dezorientare după moartea brutală a neînsemnatului lor lider) putea genera cea mai mare religie a tuturor timpurilor! Doar un țăran răstignit din cauză că tulbura ordinea publică prin aberațiile sale mesianice putea fi promovat la rangul de Salvator al Universului!
Este psihologie elementară! Nici o altă variantă nu este posibilă: trebuie să fii extrem de mărunt și patetic, extrem de umilit de alții, extrem de complexat, pentru a te putea promova ca suprem! Trebuie ca lucrul în care crezi să fie cu totul și cu totul absurd ca să poți convinge miliarde de oameni să creadă în el. Și doar în ceva ce nu are nici o valoare teologică intrinsecă (răstignirea unui deținut și vedeniile unor țărănci după moartea lui) mințile speculative ale credincioșilor puteau găsi o așa mare cantitate de (non)sensuri la puterea a 3-a (adică a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt)!
Și istoria nu minte: doar piticii, izolații și complexații au făcut faptele cu adevărat mari. Doar un tinerel cu complexul lui Oedip din Macedonia antică putea realiza o cucerire de amploarea imperiului său. Doar un trib izolat din Mongolia, neștiind cât de mic este și cât de mare e lumea putea genera cel mai întins imperiu al tuturor timpurilor. Doar o mică populație de pe o micuță insulă (Britania) putea cuceri mai mult de jumătate din planetă. Doar un sergent francez complexat de înălțimea sa și (mai ales) de penisul său extrem de mic se putea proclama Împăratul Lumii. Doar un mărunțel artist ratat din Austria putea declanșa cel mai mare și mai sângeros război mondial. Doar un avocat mărunt din India putea să dărâme cel mai mare imperiu care a existat vreodată. Doar ei (sau alții ca ei) puteau obține toate acestea. Oamenii cu adevărat formidabili nu au realizări atât de formidabile! Istoria este a oamenilor mici, a grupurilor umane nesemnificative, a ideologiilor puerile, a teologiilor absurde.
