Atunci când încearcă să înțeleagă sau să explice viața lui Iisus, cei mai mulți o fac prin comasarea poveștilor cuprinse în toate evangheliile. Dacă, să zicem, Iisus a spus sau a făcut ceva potrivit unei evanghelii și a spus sau a făcut altceva potrivit alteia, vom ajunge să comasăm povestirile, astfel că Iisus a ajuns să spună și să facă toate acele lucruri chiar și atunci când acest lucru este imposibil.
Dar această metodă nu poate conduce pe nimeni la o mai bună înțelegere a vieții lui Iisus. Cel mai înțelept lucru pe care l-am putea face ar fi să ascultăm toate aceste istorisiri ca și când am fi juriul (sau judecătorul imparțial) la un proces în care încercăm să determinăm a cui poveste este (mai) credibilă. Când mai mulți oameni pe care nu-i cunoști îți spun povești diferite despre cineva sau ceva, de regulă nu încerci să comasezi toate poveștile astfel încât să le dai dreptate tuturor (așa faci doar dacă ești mânat de o credință oarbă în toți povestitorii și în mesajul lor), ci încerci să vezi care poveste este mai realistă, mai probabilă, care se încadrează cel mai bine în context. Iar dacă unul dintre acești povestitori a fost mai aproape – fizic sau temporal – de evenimente povestite, iar ceilalți copiază poveștile de la acesta, adăugând elemente care nu se regăsesc la primul, probabil că povestea sa este mai veridică.
Și asta cu atât mai mult cu cât evangheliile nu au fost scrise de martori oculari, ci par a fi istorisiri ale unor povești auzite de la alții. Foarte probabil, discipolii lui Iisus erau analfabeți (la fel ca cca 95% din populația lumii antice) și vorbitori de aramaică, iar evangheliile sunt scrise într-o greacă destul de sofisticată. Nici unul dintre scribii evangheliilor sinoptice nu afirmă că a fost martor la evenimentele descrise, nici unul nu apare ca participant, iar stilul de scriere indică faptul că nici unul nu a fost implicat în acele evenimente. Numele de Marcu, Luca și Matei au fost atribuite artificial scribilor Evangheliilor, cu toate că aceștia nu au nici o legătură cu apostolii cu același nume.
Evanghelia după Marcu – prima evanghelie – a fost scrisă probabil în jurul anului 70 EN, la cca. 40 de ani de la moartea lui Iisus. Faptul că în Biblie nu apare prima a fost o mișcare strategică a Bisericii: Evanghelia după Matei a fost pusă prima pentru că ea portretizează cel mai bine imaginea despre Iisus care se dorea transmisă în lumea greco-romană: aceea de (Dumne)zeu înviat în trup.
Cel mai interesant lucru este că Evanghelia după Marcu are, în realitate, un sfârșit foarte banal:
Şi de’ndată ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui şi-şi spuneau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb; şi s’au înspăimântat. Dar el le-a zis: „Nu vă’nspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul Îl căutaţi, pe Cel răstignit. El s-a ridicat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi însă şi spuneţi-le ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea, aşa cum v’a spus”. Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, că de tremur erau cuprinse şi de uimire; şi n’au spus nimănui nimic, fiindcă se temeau. (Marcu 16:1-8).
Și stop! Evanghelia după ‘Marcu’, prima evanghelie, cea care a stat ca model pentru celelalte două evanghelii sinoptice (cea ‘după Luca’ și cea ‘după Matei’) se încheie aici (cu versetul 16:8), în mod cât se poate de abrupt. Nimeni nu-l mai vede vreodată pe Iisus, nici un apostol nu primește ‘vestea cea bună’ a ‘ridicării’ acestuia, nimeni nu vede îngeri, nimeni nu vorbește cu Iisus, nimeni nu-i atinge rănile, nici unuia nu i se cere să meargă și să vestească evanghelia în toată lumea, nimeni nu este martor la ‘ridicarea la cer’ – nimic din toate astea!
Cele mai vechi manuscrise ale lui Marcu pe care le avem în posesie (inclusiv Codex Sinaiticus și Codex Vaticanus) se încheie cu versetul 16:8. Un tinerel (care – vom vedea în celelalte evanghelii – le apare femeilor într-o ‘vedenie’) spune că Iisus ‘s-a ridicat’ și femeile fug speriate și nu spun la nimeni. Evident însă că femeile și-au învins la un moment dat teama și au spus și altora că Iisus a înviat (ceea ce, mai mult ca sigur, a constituit începutul isteriei colective…) motiv pentru care, secole mai târziu, cineva s-a simțit dator să adauge următoarea continuare la Evanghelia după Marcu (16:9-20):
Şi după ce a înviat dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, El i S’a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Mergând aceea, le-a dat de veste celor ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Dar ei, auzind că El este viu şi că a fost văzut de ea,n’au crezut. După aceea S’a arătat, sub altă înfăţişare, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină; şi aceia, mergând, le-au dat de veste celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În cele din urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, El li S’a arătat şi i-a dojenit pentru necredinţa şi împietrirea inimiilor, că nu i-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se a boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; pe bolnavi mâinile-şi vor pune, şi aceia se vor face bine”. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S’a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele ce urmau. Amin.
Falsul este cât se poate de evident….Atât de evident încât, de jenă, în unele Biblii acest pasaj este pus între paranteze (dar nu și în Biblia redactată și adnotată de Bartolomeu Anania care nici măcar nu s-a sinchisit să menționeze că sunt probleme cu acest pasaj). Trebuie spus că nici măcar unii dintre ‘părinții Bisericii’ cum au fost Clement din Alexandria și Origen (la începutul secolului al 3-lea) nu știau de existența acestor versete. Ieronim și Eusebiu au atestat că acest pasaj era absent din toate copiile grecești ale Evangheliei după Marcu pe care le studiaseră. Mai mult, stilul de scriere nu este al lui Marcu și, dacă analizăm pasajul, putem vedea că este o compilație a unor secțiuni luate din Matei, Luca și Ioan. Tranziția de la versul 8 la versul 9 este foarte ciudată (în versul 9, Maria Magdalena ne este introdusă din nou, ca și cum nu s-ar fi vorbit de ea în versurile anterioare) și în Marcu 16:9-20 există multe cuvinte care nu mai apar niciunde în Marcu.
Vasta majoritate a experților în critica textuală biblică cade de acord asupra faptului că, la origine, Marcu 16: 9-20 nu a făcut parte din Marcu. Este clar că scribul care a compilat acest pasaj a avut o agendă: el nu vroia ca noi, cititorii de după el, să credem că povestea învierii lui Iisus a fost chiar atât de banală: doar o vorbă aruncată de un tinerel unor femei înspăimântate.
Există și experți care consideră că poate totuși scribul care a scris Marcu nu a vrut să sfârșească evanghelia atât de abrupt (și poate chiar a scris un alt sfârșit, dar, cumva, pagina s-a pierdut), iar acest scenariu este, desigur, plauzibil. Dar totuși foarte puțini cred că versurile 9 – 20 nu sunt un fals! (Iar dacă sunt un fals, ne putem întreba oare ce altceva a mai fost falsificat în povestea lui Iisus?). Pe de altă parte, sfârșitul oarecum abrupt al lui Marcu (versul 16:8) se potrivește mai bine cu stilul acestuia! Marcu se sfârșește la fel de abrupt pe cât începe: nu există povestea concepției și nașterii lui Iisus, ci doar povestea în care Iisus este declarat Fiu al lui Dumnezeu la botezul său (nu mai devreme)! În plus, sfârșitul lui Marcu corespunde perfect altor motive din această evanghelie, cum ar fi acela că discipolii nu par să priceapă cine este Isus, iar atunci când Isus le spune în repetate rânduri că el trebuie să sufere și să moară, ei nu par a înțelege. Ironic este faptul că, în Marcu, dacă totuși vreun apostol înțelege ceva despre Iisus și acesta îi spune să tacă, el se duce și spune la alții, pe când femeilor de la mormânt li se spune să răspândească vestea, dar ele ignoră ordinul și rămân tăcute… în Marcu discipolii par să vorbească și să acționeze tocmai pe dos față de cum ar trebui!
Care sunt implicațiile teologice ale falsificării pasajului de final din Marcu? (mai ales în cazul în care scribul care a scris Marcu – deci primul evanghelist – chiar a intenționat să încheie cu versul 8 – lucru foarte probabil). Ei bine, înseamnă că:
1. Prima generație de adepți ai lui Iisus nu avea nici o problemă cu faptul că evanghelia nu menționa nici o apariție a lui Iisus ‘în carne și oase’ (deci nici o apariție a unui cadavru / zombi resuscitat pe cale divină, supranaturală, care, printre altele, umbla, vorbea și mânca împreună cu alții). Foarte probabil, credința inițială a fost aceea că sufletul lui Iisus a fost ridicat la cer [de Dumnezeu] în (sau după) momentul morții sale. Astfel în Marcu 14:28, Isus le spune apostolilor: ‘Dar după ce voi fi ridicat [la cer, la ‘dreapta Tatălui’], mă voi arăta în fața voastră în Galileea‘ (vezi și Luca 23:43 în care Iisus îi spune banditului de pe cruce: ‘Adevăr îți spun Eu ție: astăzi vei fi cu mine în Rai!‘). Această credință este paralelă cu cea a lui Pavel care echivalează propria viziune (mai bine spus ‘audiție’ a vocii lui Isus) – cea care i-a determinat convertirea – cu cea a primilor apostoli (Pavel nu-l vede pe Isus viu. ci doar se convinge pe sine că a auzit vocea lui și că Isus nu este mort).
Mai apoi, adepții au avut viziuni cu acest ‘suflet’ (la fel cum mulți oameni au viziuni sau vise cu sufletele decedaților!) și posibil că prima a fost cea descrisă în Marcu 16:1-8, în care Maria Magdalena, căutând locul unde era înmormântat Isus și negăsind-ul pe Isus acolo, profund îndurerată și înspăimântată (și poate și confuză), a experimentat o viziune ce i-a dat încrederea că Isus a fost ‘ridicat’. Probabil că discipolii au început să aibă și ei astfel de epifanii, dar nu în Ierusalim și nu în ceea ce noi numim ‘Duminica Învierii’, ci mult mai târziu, după întoarcerea lor disperată în Galileea (așa cum Iisus pare să le fi promis în Marcu). Ideea inițială că Isus era un personaj divin se baza, în totalitate, pe ideea că – la fel ca Ilie sau Enoch – Isus ar fi fost ridicat la cer după moartea sa. Tradiția învierii în carne și oase în a treia zi de după ziua răstignirii este, foarte probabil, o tradiție târzie care nu a avut absolut nimic de-a face cu ceea ce primii discipoli ai lui Iisus au crezut (și care a apărut după moartea acestora)! Nu există cadavre umblătoare în Marcu!
2. Nu a existat nici o ‘misiune planetară’ pe care Isus ar fi încredințat-o discipolilor, nici o intenție de a promova mesianismul iudaic în afara tradiției iudaice, nici semne speciale care i-ar valida pe cei care acționează în numele său și nici ideea că ‘cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi’.
Fiind cea mai veche dintre evanghelii, putem presupune că Marcu prezintă o istorie a lui Iisus care era mai apropiată de realitatea a ceea ce primii creștini credeau cu adevărat. Nu în ultimul rând, povestea nașterii imaculate a lui Iisus nu apare deloc în Marcu și nici în scrierile lui Pavel, ceea ce indică cât se poate de evident că, la fel ca ‘învierea în trup’, este o pură fabricație cu caracter mitologic.
