Erosul m-a motivat cel mai mult în viață, iar aspirația mea fundamentală a fost să găsesc valoarea sa transcendentă, ‘sacrul’ ascuns în elanul său puternic. Simt că, într-un fel, tot ce am făcut bine în viață se datorează acestui ‘zeu’, iar toate eșecurile mele se traduc în neputința mea de a trăi plenar provocările erosului. Și cred că absolut tot ce facem în viață provine de la – și, în același timp, aspiră către – El.
Și știu cât de perimată pare acum această idee cu iz freudian, dar cred că cei care strâmbă din nas atunci când o aud nu au o înțelegere corectă a erosului. În cele mai vechi mituri grecești Eros a fost (este!) cel mai bătrân, cel mai onorabil și mai demn de admirație dintre zei. El este primul care apare din Haosul Primordial. Dar tot Eros este și cel mai tânăr dintre zei (fiul Afroditei și al lui Ares), copilul poznaș care săgetează, deopotrivă, norocoșii și nenorociții meniți să se îndrăgostească. El este, așadar, la începutul tuturor lucrurilor, ca dorință care pune toate lucrurile în mișcare, și care naște dorința de diferențiere și multiplicitate, dar și la sfârșitul lucrurilor, ca impuls către unitate și nediferențiere.
Există o magie în pornirea erotică: este vraja mistică de a ‘ieși din tine’, de a te simți transportat către ceva intangibil și extatic, de a fi exaltat la înălțimi amețitoare… Nu e de mirare că aici, în acest elan, ne proiectăm fanteziile romantice despre tot ceea ce am putea fi și am putea trăi alături de (și în uniune cu) celălalt, ‘obiectul’ aspirației noastre. Și când îl îmbrățișăm pe celălalt, sperăm că vom fi învăluiți de însăși Frumusețea și că vom îmbrățișa astfel Infinitul.
Dar – cel mai adesea – această magie inefabilă se pierde în vâltoarea banalului. În loc să ne pierdem pe noi înșine în acest elan, în loc să ne lăsăm purtați pe aripile sale, în loc să ne dizolvăm în el, vrem să-l aducem ‘cu picioarele pe pământ’, să-l substanțializăm, să-l ‘capturăm’ și să-l subordonăm eului, vrem să-l prelungim cu utopiile noastră personale și colective. Ne agățăm de obiectul său, ne luptăm să-l subordonăm nevoilor noastre abia înțelese, apoi ne prăbușim și îl tragem după noi și pe vinovatul care ne-a inspirat acest elan. Suntem egoiști în eros și uităm magia sa transcendentă, o vulgarizăm, o molestăm și o pervertim.
În viața mea acest elan a fost adesea blocat de efectele unei educații rigide, de circumstanțe nefavorabile, de complexe de inferioritate, de condiționări și convenții sociale, de așteptări nerealiste, de nesincronizări, de nepotriviri sau chiar de premoniția sumbră a morții sale iminente. L-am văzut răstignit și torturat încă din fașă, zbătându-se agonizant și prăbușindu-se sub loviturile nemiloase ale respingerii sau indiferenței celuilalt, ale egoismelor, fricilor, așteptărilor negative, amăgirilor sau neputințelor mele, evaporându-se apoi ca roua dimineții sub razele unui Soare dogoritor.
Deci ce faci când, din diferite motive, nu poți urma acest elan? Ce faci când nu ai nici o șansă? Ce faci dacă te simți (sau ești) urât, monstruos și indezirabil? Ce faci când nu ți se răspunde la fel? Ce faci când relația este imposibilă? Și oare ce ar fi mai bine să faci chiar și atunci când nu există nici un impediment în calea împlinirii dorinței tale? Cum poți salva acest elan de la întâlnirea sa cu Tanatosul?
Ei bine, cred că unicul mod de a iubi cu adevărat este iubirea platonică… Și știu cât de demodat, asexuat și neatrăgător sună, dar este singura cale! Asta nu înseamnă că iubirea trebuie să-ți fie ‘mută’ și distantă (ca în ideea noastră greșită despre ‘iubirea platonică’…) Plato spunea că ai varianta de a-ți contempla pornirea erotică față de cineva până ce ea se transformă în contemplare a frumuseții celuilalt, iar apoi în contemplare a Frumuseții însăși! Asta înseamnă să lași ca pornirea ta erotică să devină – ea însăși – obiect al contemplării, să o transformi într-o treaptă a ‘scării iubirii’ la capătul căreia se află chiar sursa Erosului, Marele Zeu (sau Marea Zeiță). Înseamnă să o întorci din țâșnirea ei săgetată, înapoi, către Divinul Arcaș, să o reversezi de la fixația sa asupra formei ‘obiectului’ fascinației tale, către Subiectul acesteia: Ființa Absolută, Unicul Actor, Regizor și Spectator al Jocului Vieții.
A lăsa elanul Erosului să se poticnească doar de forma materială a cuiva, a-l transforma în robul (și rodul) circumstanțelor și a spera că vei putea astfel să aduci și să permanentizezi în viața ta extazul pe care El ți-l promite, e ca și cum ai vrea să materializezi umbra unui vis frumos. De aceea, atracția față de forma frumoasă a cuiva trebuie convertită, prin contemplație, în aprecierea principiului divin, a formei pure, imateriale, pe care acea persoană o întrupează. Celălalt – inspiratorul dorinței și fascinației tale – este astfel ‘transfigurat’ și ‘unificat’ – în natura sa fundamentală – cu propria ta ființă: treci dincolo de figura lui materială și psiho-mintală pentru a ajunge la ‘fundalul’ acesteia, iar acolo, în acest fundal, îți contempli adevărata natură și te descoperi complet pe tine însuți.
Sună complicat? Poate că da… dar este mult mult mai puțin complicat decât hățișul relațional (jungla sălbatică) în care majoritatea oamenilor speră în zadar să descopere un utopic crâmpei de fericire, pervertind adevărata frumusețe a Erosului. În fapt, este simplu și la îndemână: este singurul lucru pe care-l poți face independent de ceea ce se petrece în exteriorul tău. Singura șansă de a salva frumusețea Erosului (și de a te salva pe tine însuți) de la o moarte sigură.
