Dacă accepți explicațiile teologice legate de necesitatea sacrificiului hristic, dacă te mișcă această idee, dacă te încântă subtilitatea și sofisticarea ei teologică, ei bine, în acest caz mă întreb ce alte lucruri mai accepți în filozofia ta de viață fără să meditezi mai profund asupra lor…
Gândește-te puțin la contextul din care creștinii au extras ideea sacrificiului și au integrat-o în naiva, dar – prin apelul la mase – potenta lor viziune teologică. Israeliții erau convinși că zeul Yahveh avea nevoie de sacrificii pentru ca păcatele lor să fie iertate și sacrificau miei, capre și boi în speranța că-l vor ‘îmbuna’. Evident, nu există nici o diferență între sacrificiile realizate de israeliți prin măcelărirea mieilor în Templul din Ierusalim, cele aduse de greci și romani nenumăraților lor zei la templele și altarele acestora și actul unui vrăjitor care ucide o găină sau un șarpe pentru a convinge spiritul la care se roagă să-i împlinească o dorință. Faptul că israelitul punea cuțitul la gâtul mielului sau țapului sau boului cu gândul că vărsarea sângelui acestuia urma să-i aducă un beneficiu spiritual, era tot ‘magie neagră’, chiar dacă o numești altfel! Iar faptul că, de-a lungul timpului, evreii antici și-au gonflat micuțul lor zeu național într-un Zeu mondial nu face măcelărirea mieilor în numele lui Yahveh mai puțin barbară!.
După modelul deja instaurat în vremea lor, primii creștini au asociat moartea lui Iisus (pe care, datorită zvonurilor despre învierea sa, ajunseseră să-l considere divin) cu un sacrificiu de care Dumnezeu ar fi avut nevoie pentru răscumpărarea păcatelor lor. Ei au ‘elevat’ astfel ideea de sacrificiu și iertare: nu mai era nevoie de alte sacrificii, pentru că Dumnezeu a găsit, în sfârșit, soluția salvatoare! (Desigur, creștinii – o parte a lor – nu par însă convinși că Dumnezeu este atât de ușor de mulțumit, așa că ei continuă și acum să sacrifice – chiar dacă nu în mod ritualic -, de sfintele sărbători pascale, bieții miei în numele acestui Zeu măcelar și a fiului său măcelărit… Probabil se gândesc că pâinea și vinul (trupul și sângele lui Iisus) trebuie totuși însoțite și de puțintică fripturică sau puțintel drob de miel… așa, ca să fie mai bine primite și pentru a comemora străvechile obiceiuri sângeroase!).
Mi-l și imaginez pe zeul lui Israel încercând să rezolve ecuația răscumpărării păcatelor, de la Adam și Eva încoace… Omul cade din rai, Cain îl ucide pe Abel, îngerii căzuți se destrăbălează cu fiicele oamenilor, vine Potopul, Turnul Babel se înalță și se prăbușește, Sodoma și Gomora sunt atât de păcătoase încât trebuiesc distruse cu totul, poporul lui Israel este luat în sclavie etc, etc. Secolele și mileniile trec, ofrandele de sânge de miel, capră și vițel curg râuri… Zeul își smulge neîncetat firele din barbă încercând să găsească soluția la ecuația salvării creaturilor sale, dar nimic nu-l mulțumește!
Însă la cumpăna dintre Ere, își amintește brusc că are un fiu! Nu pomenise deloc de el până atunci în atâtea secole de ieșiri la rampă cu discursuri bombastice și moralizatoare în fața lui Adam, a lui Avraam, Lot, Moise, Iacob, David sau Solomon…nici un cuvințel. Dar acum scoate Asul (Fiul) din mânecă și, în marea sa înțelepciune și dibăcie, joacă – în sfârșit – cu toate cărțile pe masă (mă rog, cu aproape toate…):
Singura soluție prin care Eu, Atoateștiutorul, am găsit-o pentru răscumpărarea greșelilor voastre și singura varianta prin care Eu, Atotputernicul, pot să iert, este să-mi trimit singurul fiu la moarte…dacă veți crede că am făcut asta pentru voi (și dacă veți crede în El), credința voastră vă va mântui! (Dar, evident, mai întâi de toate trebuie să vă ‘prindeți’ care este fiul meu, pentru că nu v-am spus încă nimic despre el (decât dacă încercați din răsputeri să citiți printre rânduri) și o să-l deghizez atât de bine, încât toată viața lui nimeni n-o să ghicească ce hram poartă… Mai întâi trebuie să urmăriți stelele pentru a vă da seama unde se va naște, poate poate veți avea norocul să vedeți o stea călătoare care, la un moment neprecizat, se oprește exact deasupra unui staul (dacă nu vă pricepeți, întrebați magii: pentru scopul nobil de a-l descoperi pe fiu-meu în carul cu fân – pardon, ‘în ieslea cu fân’ – vă dau voie să apelați chiar și la vrăjitorii păgâni)! Și, ca să vă confirmați ideea că e vorba de El, trebuie să credeți în povești care contrazic absolut toate legile firii și o grămadă de promisiuni pe care vi le-am făcut până acum! – nu le enumăr deloc că o să vă dați voi seama despre ce e vorba).
Oricum, varianta găsită de Iahve este cel mai bun exemplu de dat și de urmat de tătici în relația cu mezinii lor:
Micuțule, mielul pe care-l mesteci cu gurița plină de Sfintele Sărbători Pascale este, de fapt, un miel victorios, învingător, pentru că s-a jertfit de bună voie pentru tine… Iar povestea mielului pascal te învață că cea mai elevată metodă pe care un tată o are la dispoziție pentru a-și ierta copiii pentru boroboațele sale este să-l dea pe fratele lor pe mâna unor criminali ca să-l tortureze.
În afară de ‘Căile Domnului’, nimic nu este complicat aici…
