Orice religie apare prin crearea unei distincții față de ceea ce deja există în plan teologic. Astfel, iudaismul s-a diferențiat de restul cultelor canaanite și de religiile cu care au intrat în contact (egipteană, asiriano-babiloniană, persană și greco-romană). Creștinismul s-a diferențiat de Iudaism și apoi de religiile din lumea greco-romană, Protestantismul s-a diferențiat de Catolicism ș.a.m.d.
Religia – deși are la bază ideea de (re)legare la divin, de (re)conectare la sacru – presupune ruptură, diferențiere și reformulare în plan ideologic (în raport cu celelalte religii).
Aparent, distincția religioasă majoră creată de evreii antici a fost cea a monoteismului. Dar oare ce fel de ‘monoteism’ este monoteismul iudaic?
Henoteism și idolatrie la israeliți
În prima poruncă a Decalogului lui Moise, zeul israelit cere loialitate deplină din partea supușilor săi (Exodul 20:2, Deuteronomul 5:6). Porunca este tradusă:
Să nu ai alți zei în afară de mine,
dar sensul originar este:
Să nu ai alți zei înainte de mine,
ceea ce, în traducere liberă înseamnă ‘Să nu ai zei pe care să-i adori mai mult ca pe mine’ sau ‘Vreau să fiu primul în mintea ta’ sau ‘Să nu lași pe altul să mi-o ia înainte’…
Această cerință indică faptul că nu este încă vorba de monoteism, ci de henoteism: deși toată lumea este convinsă că există mai mulți zei, doar unul singur este afirmat ca cel mai demn de a fi adorat.
Domnul Iahve / Yahweh nu vrea ca alt zeu să-i ia fața… Evident însă, ideea de loialitate implică faptul că mai sunt și alti zei.
Coroborează asta cu afirmația lui Yahweh:
Eu sunt un zeu gelos (Exodul 20:5),
și vei ajunge la ideea esențială: Yahweh știe că nu e singurul zeu! Iar adoratorii săi știu asta chiar mai bine decât el… E ca într-o căsnicie în care bărbatul cere femeii fidelitate și iubirea exclusivă, deși este conștient că există și alți bărbați prin zonă în fața cărora ea și-ar putea deschide larg picioarele (sau – mai rău – inima…!).
În Exodul / Ieșirea 15:11, Moise își omagiază zeul spunând:
Cine e ca Tine între zei, Doamne?
În Exodul 18:11, Ietro, socrul lui Moise, declară:
Înțeleg acum că Domnul este mai mare decât toți ceilalți zei.
În Psalmul 86:8 această idee reapare:
Între zei, nimeni nu e ca tine, Doamne!
Adesea, pentru a desemna zeul israelit, pluralul lui ‘El’ – ‘Elohim’ (‘Dumnezei’) – este folosit. Există situații (v. Psalmul 82) în care zeul israelit este descris ca făcând parte dintr-o adunare de zei, sau judecând în mijlocul altor zei. Este clar că, prin trecerea de la politeism la henoteism, Yahweh ajunge să substituie un întreg grup de zei.
Mărturiile arheologice indică, fără nici un dubiu, că, pe lângă Yahweh, israeliții adorau o mulțime de alți zei. Asherah – consoarta lui Yahweh (la origine consoartă a zeului El, al cărui rol de zeu suprem a fost ‘uzurpat’ de Yahweh), Astarte și Baal erau doar câteva dintre zeitățile care aveau adepți în rândul triburilor israelite. Faptul că până și regele David și-a numit unul dintre fii ‘Baal-iada’ (adică ‘Baal știe’), socrul său, Saul, a avut un fiu numit ‘Eș-Baal’ (‘omul lui Baal’), iar Ionatan – fiul lui Saul – a avut un fiu numit ‘Merib-Baal’ indică faptul că adorarea lui Baal era foarte răspândită chiar și în rândul adepților ‘fideli’ ai lui Yahweh. În fapt, idolatria – departe de a fi interzisă – era practica cea mai răspândită (și naturală) pentru anticii evrei. Ideea adorării exclusive a zeului național YHWH a fost inițial doar o ideologie marginală promovată de facțiunea radicală care făcea lobby profeților lui Yahweh în Samaria. Evreii au devenit predominant monoteiști începând abia cu perioada maccabeilor (secolul al 2-lea ÎEN), deci foarte aproape de epoca lui Isus.
Moise și Akhenaton
Akhenaton / Akhenaten (Amhenotep al 4-lea), unul dintre faraonii Egiptului Antic (soțul celebrei Nefertiti), a trăit în secolul al 14-lea ÎEN și a fost – probabil – primul fondator al unei religii monoteiste. El a desfințat cultul politeist declarând că Aton (o divinitate solară asimilată cu Ra) este zeul suprem (Dumnezeu) și interzicând adorarea altor zei și a idolilor (în fapt ‘atonismul’ a fost un cult monoteist în scop și henoteist în practică).
Prin comparație cu cultul monoteist inițiat de Akhenaton, primele semne de retorică monoteistă în cadrul cultului iahvist apar mult mai târziu (după perioada cuceririi asiriene, în timpul domniei lui Iosia și – apoi – a exilului babilonian), iar instaurarea efectivă a unui cult monoteist a apărut chiar mai târziu, în timpul perioadei de dominație persană sau seleucidă.
Dar oare este întâmplător faptul că Moise – presupusul ‘fondator’ al Yahwismului a fost plasat în același secol cu Akhenaton (după una dintre cronologiile tradiționale)? Este o coincidență faptul că, în legenda biblică, Moise este crescut la curtea faraonului și, la fel ca fratele său Aaron, poartă nume egiptean? Și este întâmplător faptul că o parte din fantastica istorie a israeliților (începând cu Iacov și continuând cu Moise) este plasată în Egiptul antic? Este o întâmplare faptul că afirmarea cultului lui YHWH și începutul monoteismului iudaic apar la ieșirea din Egipt?
Din punct de vedere arheologic și istoric, știm că israeliții nu erau sosiți din Egipt, ci erau locuitori indigeni ai Țării Canaanului care se luptau cu alte triburi pentru supremația locală. Legenda evadării din Egipt ar putea avea însă la origine povestea unui foarte mic grup de israeliți care au reușit să scape din sclavia egipteană și au adus în Țara Cannanului idei religioase foarte inovatoare. Nu știm cu certitudine, dar una dintre aceste idei ar fi putut fi aceea că YHWH le-a promis acestor israeliți Țara Canaanului în schimbul adorării sale exclusive, după modelul heno/monoteist instaurat cândva de Akhenaton (și în continuarea promisiunilor făcute de Zeu patriarhului Avraam).
De altfel mi se pare uimitor cât de mult seamănă Imnul lui Aton:
[O, Zeu al Soarelui] în afară de Tine nu este nici unul!
cu Shema Israel, rugăciunea care încapsulează esența iudaismului:
Ascultă, Israele, Domnul (YHWH) [este] Zeul nostru, Domnul (YHWH) este unul!
Este interesant că distincția monoteistă realizată de Akhenaton în cadrul tradiției egiptene, deși fundamentată istoric, a fost aproape ștearsă din memoria colectivă, în vreme ce mitologica afirmare a monoteismului de către un mitologic primitor al legilor israeliților a fost păstrată, Moise devenind promotorul arhetipal al monoteismului. Ca urmare, se poate ca realitatea istorică a monoteismului lui Akhenaton să fi fost ‘tradusă’ – mai târziu – de evrei în legenda lui Moise.
Și nu pot să nu mă-ntreb: oare ce s-ar fi petrecut oare dacă Akhenaton ar fi reușit să impună cultul lui Aton, iar religia Egiptului Antic ar fi devenit monoteistă? Al cui zeu național am fi adorat astăzi pe scară largă (avându-se în vedere influența uriașă a religiei egiptene asupra lumii elenistice)?
Neputință, deznădejde și salvare
Am văzut că monoteismul nu a reușit să se impună în Egiptul Antic. Dar cum de a reușit în Palestina? Ei bine, monoteismul iudaic dedicat lui Yahweh nu a apărut pe calea unei revelații mistice și nici nu e o dovadă de subtilitate doctrinară. Nu vorbim aici de un ‘Dumnezeu al filozofilor’ (de genul celui pe care grecii antici, sau evrei elenizați ca Philo din Alexandria, sau vedanticii l-au teoretizat). Vorbim de încercarea evreilor antici de înțelege și a rezolva cea mai mare dilemă pe care ei o aveau în plan ideologic: dilema impotenței naționale. Ei se întrebau:
-cum se poate ca noi, poporul ales, să nu avem deloc putere, să fim mereu cotropiți, luați în sclavie, sărăciți și umiliți?
-cum se poate ca noi să nu fim cu adevărat stăpâni ai Pământului Făgăduit strămoșilor noștri prin legământ divin?
Această dilemă era strâns legată de una și mai mare: cea a impotenței zeului Yahweh. Adepții acestuia se întrebau:
-cum se poate ca zeul suprem al poporului ales să nu fie capabil să facă ceva bun pentru poporul său?
-cum se poate ca popoarele care au alți zei să cucerească și să obțină totul, în vreme ce noi, adepții lui Yahweh, nu suntem capabili de nimic?
-cum se face că promisiunile Zeului nostru nu au fost încă onorate nici măcar în parte?
Este ușor de înțeles faptul că monoteismul iudaic a fost afirmat din disperare și nu ca urmare a elevării înțelegerii teologice. A fost o consecință a perplexității israeliților în fața neputinței lor și a zeului lor. Ei au căutat explicația care să le adoarmă pe vecie toate complexele lor de inferioritate. Și explicația găsită de ei are o ironie aparte: aparent, măreția și puterea zeului lor național, Yahweh, nu este demonstrată prin victoriile israeliților, ci tocmai prin umilitoarele lor înfrângeri! Cotropite de asirieni și apoi de babilonieni, triburile lui Israel și, respectiv, Iuda – prin profeții lor – au proclamat supremația lui Yahweh în fața zeilor puternicilor lor cotropitori. Yahweh a fost exaltat de la rangul de zeu tribal la cel de Creator al Universului. Dintr-o dată, israeliții au ajuns la concluzia că zeul ce i-a apărut lui Moise în tufișuri (‘zeul lui Avraam, al lui Isaac și a lui Iacov’, adică zeul străbunilor triburilor israelite) era și zeul asirienilor și al babilonienilor. Faptul că această idee li s-ar fi părut de-a dreptul ridicolă asupritorilor lor a primit de asemenea o explicație: doar israeliții pot înțelege, pentru că doar ei au un legământ misterios cu Creatorul Universului, un acord de exclusivitate la parafarea căruia nici o altă națiune nu a mai fost invitată. Dacă Dumnezeu permite ca israeliții să fie asupriți, este pentru că are un plan mai măreț doar pentru ei! Acest plan va fi adus la îndeplinire cândva, în viitor, la momentul potrivit… Cei care dețin puterea o vor pierde, iar cei care nu au avut-o niciodată (evreii) o vor dobândi pentru vecie!
Nu doar atât, dar Yahweh a trebuit să fie re-conceptualizat ca invizibil, iar pronunția numelui său adevărat a trebuit să devină ‘necunoscută’, ‘uitată’ sau interzisă. Yahweh trebuia transformat în ceva imposibil de contestat. Evident, cuiva care este invizibil – imposibil de identificat prin nume și formă – poți să-i atribui întreaga putere fără teama că cineva ar putea-o contesta.
Asistăm aici la același mecanism subtil de care, mai târziu, s-au folosit și primii creștini pentru a-și exalta ratatul lor Mesia la rangul de zeu suprem al Universului: înfrângerea este reîncadrată ca victorie, eșecul este văzut ca o anticipare a succesului din viitor. Atât Yahweh, cât și Isus au fost salvați de la umilirea absolută prin mecanismul disonanței cognitive, eșecul lor fiind folosit pentru a le amplifica reputația pozitivă (într-o manieră genială, magistrală, care cu greu ar putea fi replicată în zilele noastre de cele mai abile minți din cele mai reputate companii de marketing și PR). Apărut ca urmare a vedeniilor unor femei profund confuzate din cauza deznădejdii pricinuite de moartea surprinzătoare și brutală a profetului lor apocaliptic, Isus, creștinismul are la bază aceeași disperare angoasantă: aceea de a fi slab, umilit, învins, zdrobit. Înainte de a deveni o religie a speranței, creștinismul a fost, prin excelență, o religie a disperării! Iar disperarea, deși bazată pe slăbiciune, neputință și eșec, ascunde, de fapt, de o uriașă obsesie pentru putere! Disperarea (ca punct de plecare, ca ‘declanșator’) și puterea (ca speranță inițială și – totodată – scop final suprem) – acestea sunt fundamentele monoteismului iudeo-creștin.
Contactul direct cu zoroastrianismul (în timpul ocupației persane) a fost probabil foarte important în dezvoltarea cultului monoteistic dedicat zeului Yahweh. Se poate ca ideea existenței unei forțe a răului care s-ar opune planurilor lui Yahweh (Azazel, Satan) să fi fost conturată tot atunci prin contactul cu dualismul zoroastrian dintre zeul suprem Ahuramazda și Ahriman (forța răului). Mai mult ca sigur, angelologia iudaică datorează și ea foarte multe religiei persane. Probabil că zoroastrianismul a avut un aport considerabil la dezvoltarea ideilor escatologice și mesianice ale iudaismului. Ideile despre iad și rai, despre Judecata finală – pe care Isus le va promova mai târziu – au fost probabil dezvoltate tot prin contactul cu religia persană. Tot atunci disperarea provenită din neputința națională a fost probabil reinterpretată în mod creativ ca suferință necesară ce pregătește divina intervenție mesianică ce va urma atunci când Yahweh își va întoarce o față mai binevoitoare către iubitul său popor ales, iar acesta va ajunge să domine întreaga lume. (La fel, pentru creștini, neputinciosul lor Mesia se va întoarce la sfârșitul Timpului (dar cu potența recuperată!) și atunci toată lumea va vedea cine a fost el de fapt (chiar și când era răstignit pe cruce): marele Judecător Divin, călărețul războinic al Apocalipsei, manifestatorul Gloriei Divine Absolute.) Cine râde la urmă, râde mai bine, nu?
Care este adevăratul impact al monoteismului iudaic? Este uriaș, dar nu din motivele pe care credincioșii le invocă acum. Nu pentru că iudeii sau creștinii ar fi adepții singurului și unicului Dumnezeu, a unui Dumnezeu universal. Este din cauză că evreii antici au refuzat să accepte ideea că mai există vreun alt zeu în afară de al lor! Zeului Lumii i-a fost atribuit misteriosul ‘nume’ al zeului național al lui Israel (YHWH) și se pare că – potrivit teologiei iudaice – El răspunde numai și numai la acest nume uitat de toată lumea… Prin răspândirea mesianismului iudaic – mediată de secta apocaliptică creștină – un zeu obsedat doar de dilemele existențiale ale evreilor antici a devenit zeul nostru, al tuturor. Iar un individ care se credea el însuși ‘cheia’ care putea rezolva cea mai mare dilemă a ‘poporului ales’ și a Zeului acestui popor, este considerat actualmente ‘cheia’ către mântuire a fiecărui om care a trăit, trăiește și va trăi vreodată pe Pământ!
