Înainte de veni cu argumente sau contraargumente la afirmația că Isus este sau nu Mesia cel anunțat de profeții Vechiului Testament ar trebui să ne punem câteva întrebări:
-cum și de unde a apărut ideea că acest personaj (Mesia) trebuia să sosească?
-cum s-a ajuns la ideea că Mesia trebuia să fie urmaș al regelui David și că trebuia să se nască în Bethlehem?
Ei bine, totul pleacă de la una dintre legendele biblice care spune că Iahve, unul dintre zeii panteonului canaanit, le-ar fi promis israeliților că dacă îl vor accepta doar pe El ca zeu (și dacă vor respecta și restul legilor sale), El va avea grijă ca Israelul să ajungă în fruntea celorlalte națiuni, iar Țara Canaanului (aprox. Palestina de azi) să devină doar a lor.
De veţi asculta întocmai de glasul meu şi veţi păzi descoperirile legământului meu, dintre toate popoarele veţi fi al meu, căci al meu este tot pământul! (Exodul 19,4-5).
Eu sunt Stăpânul, Zeul tău. Să nu ai alți zei înaintea mea,afirmă prima poruncă din Lege.
Dar, după o perioadă bună, Israelul ajunge să fie dezbinat și cucerit de imperii străine. Mai întâi țara lui Israel este distrusă de asirieni; apoi regatul lui Iuda este cotropit de babilonieni, iar o mare parte a locuitorilor săi este luată în sclavie. Templul din Ierusalim este distrus, ‘poporul sfânt’ – Israel – este scindat, asuprit și nu mai are rege pe tronul său. Se crede că motivul principal pentru ieșirea din grațiile Zeului, ar fi fost faptul că israeliții au adorat și alți zei și au încălcat restul poruncilor.
Dar oamenii încep să-și aducă aminte de promisiunile pe care zeul Iahve le-ar fi făcut cândva. Ei sunt încredințați că, prin reafirmarea devoțiunii lor față de Iahve și prin păstrarea scrupuloasă a Legii, Iahve își va întoarce din nou privirea binevoitoare asupra lor și își va împlini partea sa de promisiune (la urma urmei, după atâția ani de sclavie, s-ar putea spune că au suferit destul pentru fărădelegile lor, nu?). Bun, dar oare în ce fel își va împlini Zeul promisiunea de a arăta întregii lumi că Israel este ‘posesiunea sa cea mai de preț’, prima între toate națiunile lumii? Și când anume va face asta?
Ei bine, israeliții ajung să creadă că trebuie să se producă – cumulativ – următoarele lucruri:
a) o persoană cu calități extraordinare să apară. Această persoană să fie ‘unsă’ de Iahve, adică să aibă ‘girul’ acesteia (‘spiritul’ sau ‘duhul’ acestuia să fie asupra sa);
b) ajutată de puterea lui Iahve, această persoană să salveze poporul, eliberându-l de sub jugul asupririi străine (sau, într-o altă versiune, să apară atunci când poporul este deja eliberat);
c) triburile să fie unificate într-o singură națiune, iar ‘Cel Uns’ să ajungă pe tronul vacant;
d) Cel Uns să ghideze națiunea și să pregătească manifestarea deplină a Zeului;
e) templul Zeului – lăcașul sfânt al manifestării acestuia – să fie reconstruit;
f) Iahve să se manifeste în glorie și să judece cine merită să facă parte din măreața sa Împărăție (și cine nu);
g) Israel să-și împlinească viitorul său măreț promis de Iahve: toți evreii să se întoarcă în Țara promisă lor, Israel să ajungă în fruntea națiunilor (un fel de călăuză spirituală a acestora), iar acestea să recunoască răul făcut lui Israel. Toată lumea să adore zeul israelit, toate armele din lume să fie distruse, pacea să domnească, foametea, boala și moartea să înceteze;
h) Împărăția să fie anticipată prin ‘semne’ care să anunțe că momentul manifestării sale a sosit.
Israeliții s-au întrebat: oare ce fel de persoană ar putea fi acela care ne va elibera de sub tirania unui imperiu gigantic, va unifica din nou triburile lui Israel, va reconstrui templul și va face din Israel cea mai măreață națiune? Pentru a răspunde la această întrebare, o mulțime de profeți (‘văzători’) și o mulțime de profeții anunțau că un rege va apărea și va fi ‘uns’ (‘māšîaḥ’) pentru a conduce viitoarea măreață Împărăție și au prezis care vor fi ‘semnele’ prin care sosirea ei va putea fi recunoscută (sau chiar au declarat că aceste semne se vedeau deja la orizont). Trebuie spus că această ‘împărăție’ era imaginată ca o utopică îmbinare a lumescului cu divinul, a materialului cu spiritualul, a sacrului cu profanul (asta și pentru că religia și statul erau unul și același lucru pentru israeliți!).
Israeliții au început să caute și să încerce să recunoască ‘semnele’ sosirii erei mesianice. Și nu au avut mult de așteptat: un rege puternic a apărut, i-a eliberat din sclavia babiloniană, le-a dat voie (și chiar i-a ajutat) să-și reconstruiască templul și i-a lăsat să-și practice liber religia. Acest rege a fost Cirus cel Mare, împăratul Persiei pe care israeliții l-au declarat Mesia. Semnele pentru renașterea mesianică a Israelului păreau foarte favorabile, dar, la scurt timp după aceea, speranțele israeliților au fost din nou spulberate pentru că Imperiul Persan a fost cucerit de Alexandru cel Mare, iar israeliții au căzut sub asuprirea seleucidă. Devenea clar că Cirus nu fusese chiar Mesia cel așteptat și că trebuiau să definească mai precis semnele care vor indica și demonstra identitatea sa.
Pentru asta, unii dintre profeți s-au uitat în legendarul lor trecut pentru a găsi un exemplu de măreție regală pe care să-l extrapoleze în viitor și, evident, singurul care a ‘bifat’ cele mai multe ‘căsuțe’ a fost regele David. Legenda biblică afirmă că regatul lui David ar fi fost ‘apogeul’ istoriei evreilor, începutul manifestării promisiunilor zeului Iahve.
Se afirmă că în vremea lui David, ținutul lui Iuda ar fi avut o armată de 470.000 sau 500.000 de soldați, Israel ar fi avut 800.000 sau 1.100.000 soldați (în funcție de sursa informației: 2 Regi sau 1 Cronici). David ar fi ucis și capturat zeci sau sute de mii de războinicii cu mii de cai și care de luptă. ‘Vitejii’ lui David ar fi fost capabili să omoare fiecare, dintr-o dată, câte 300 de inamici la o singură ‘scoatere a sabiei’. (1 Cronici / Paralipomena 11). Fiul său, Solomon, ar fi deținut 40.000 sau 4.000 de staule și 3.300 sau 3.600 de guvernatori (depinde care sursă textuală îți place mai mult…).
Este ușor de înțeles de ce mulți credeau că Mesia trebuie să fie din ‘Casa lui David’:
Domnul a grăit despre David, zicând: Prin mâna robului Meu David îl voi mântui pe Israel […] din mâna tuturor vrăjmașilor săi. (2 Regi 3:18)
Tu îl vei paște pe poporul Meu Israel și tu vei fi cârmuitorul poporului MeuIsrael,
spune ‘Domnul’ despre David (2 Regi 5:2).
Când merge la luptă, David declară dușmanilor încrederea că zeul său îl va ajuta să-i nimicească:
… tot Pământul va auzi de Dumnezeul lui Israel… căci al Domnului e războiul și Domnul vă va da în mâinile noastre … (1 Regi 17:26-27)
Zeul hotărăște că Solomon, fiul lui David, va ridica Templul (adică ‘Casa Sa’):
Acesta va zidi casa numelui Meu, iar Eu îi voi întări tronul până-n veac.Eu îi voi fi lui Tată, iar el Îmi va fi Mie fiu. Și de se va întâmpla să greșască, atunci îl voi certa cu toiagul bărbaților și cu loviturile fiilor oamenilor. Iar mila Mea nu o voi îndepărta de la el așa cum am îndepărtat-o de la cei pe care i-am lepădat de la fața Mea. Casa lui va fi neclintită, regatul săuva rămâne veșnic înaintea Mea, iar tronul său în veac va fi întărit. (2 Regi 7)
Daca fiii tai se vor păzi în calea lor, pentru ca-ntru adevăr să umble ei în fața Mea cu toata inima lor și cu tot sufletul lor, atunci îți spun Eu ție că nu-țiva lipsi bărbat de pe tronul lui Israel. (3 Regi 2:4)
Deși Zeul Iahve face tot timpul promisiuni pe care nu le onorează niciodată, totuși această promisiune este fundamentală: Casa lui David va fi veșnică și la fel va fi și regatul lui, Israelul. Dacă oamenii îl vor adora doar pe Iahve, acesta promite că nu va lipsi urmaș al lui David de pe tronul lui Israel. Lipsa unui bărbat pe tron se datorează abaterii de la Lege.
Ca urmare, de unde altundeva să apară Mesia, dacă nu din Casa lui David? Mesia – viitorul mare rege ‘uns’ de Iahve, este pus în analogie (dar și în legătură directă, pe linie descendentă) cu David – fostul ‘mare’ rege ‘uns’ de Iahve.
Deci care sunt ‘căsuțele’ pe care – în mintea celor care au născocit această fantasmă apocaliptică – Mesia trebuie neapărat să le ‘bifeze’ tocmai pentru că se presupunea că și David le-ar fi bifat? Prin ce semne se vor recunoaște Mesia și sosirea Împărăției? În ce fel sunt puși în legătură Mesia și David? Și cum se reflectă toate acestea în poveștile despre Isus? Ei bine,
1.Pentru că zestrea genetică însemna enorm în lumea antică (de fapt înseamnă și acum…), concluzia cea mai răspândită a fost aceea că numai Casa lui David posedă ‘genele’ necesare. Mesia nu putea fi un străin (așa ca Cirus), ci, mai ales în virtutea promisiunilor făcute de Iahve lui David (și a profețiilor făcute de Isaia), el va fi un descendent al marelui rege David. (De aceea, pentru a veni în întâmpinarea acestei opinii generale, scribii Evangheliilor s-au străduit atât de tare – și în mod atât de comic! – să-l plaseze pe Isus în Casa lui David după tată, în pofida faptului că afirmau că Isus nu a avut un tată lumesc).
2.David s-a născut în Bethlehem. Pentru că țara promisă a Cannanului va fi ‘sfântă’, Mesia va trebui să provină și el dintr-un loc sfânt (Bethlehem). (De aici și străduința scribilor Evangheliilor după Luca și Matei de a-l face pe Isus să se nască în Bethlehem, inventând existența unui absurd ordin imperial prin care toți locuitorii ar fi fost obligați să se întoarcă la locurile de origine a străbunilor lor pentru a participa la un recensământ).
3.David este cel mai mic dintre feciorii tatălui său, dar ajunge cel mai mare rege (este un fel de Prâslea cel Voinic sau Harap Alb al iudeilor). Prin analogie, se consideră că regatul lui Israel, deși mic prin comparație cu restul națiunilor, va ajunge cel mai mare între popoare. (Asta se reflectă și în convingerea lui Isus potrivit căreia cel mai mic aici, pe Pământ, va ajunge cel mai mare în Împărăție).
4.Înainte de a ajunge rege, David este păstor al turmei tatălui său. După ce ajunge rege el ‘păstorește’ poporul lui Israel. Mesia va fi și el un păstor al poporului. (Metafora păstorului care ghidează turma sa – inclusiv oile pierdute – către destinația lor este foarte des evocată în Evanghelii, iar Isus se consideră ‘trimis la oile pierdute ale lui Israel’).
5.Înainte de a deveni rege, David învinge un uriaș invincibil, Goliat, ca urmare doar un urmaș al acestui erou va avea puterea cerută unui Mesia: aceea de a se lua în piept cu un gigant (un imperiu asupritor) și a învinge! (Isus aștepta o răsturnare ierarhică, o cădere a ‘celui mare’ și poate credea că el va aduce acea schimbare).
6.David este ‘uns’ de profetul Samuel și apoi este ‘uns’ încă de două ori: ca rege al lui Iuda și ca rege al Israelului. Mesia / Mashiach (care înseamnă ‘Cel Uns’) va fi tot un rege care va urca pe tronul lui Israel. (Isus a fost ‘botezat’ de Ioan și probabil consideră că este și el ‘uns’ de Dumnezeu).
7.David ajunge să domnească peste triburile unite ale lui Iuda și Israel. Mesia va fi cel care va uni din nou triburile într-o mare națiune. (Isus își alege 12 discipoli în ideea că va putea unifica spiritual cele 12 triburi israelite).
8.Spre deosebire de marea majoritate a celorlalți regi pe care Israelul i-a avut, David este adorator exclusiv al zeului Iahve. El este în ‘dialog’ cu acest Zeu și – cu anumite excepții – un om ‘cu frică de Dumnezeu’ care, la ungerea sa de către prorocul Samuel, ar fi primit ‘năpraznic Duhul lui Dumnezeu’. Mesia va trebui și el să poată comunica cu Dumnezeu. (Isus este convins că are o legătură cu Dumnezeu, că Duhul Acestuia este cu el și are, de asemenea, convingerea că Mesia trebuie să fie o figură cu o puternică religiozitate).
9.David este un rege războinic. O parte a evreilor antici așteaptă ca Mesia să fie și el un rege războinic care să răstoarne prin luptă asuprirea. În fapt, evreii chiar au reușit în trecut să răstoarne prin luptă asuprirea seleucizilor (prin revolta macabeenilor din 167-160 ÎC), deci au un model pentru această idee mesianică. Această idee se află însă într-un oarecare conflict cu ideea precedentă: Mesia trebuie să fie o persoană ‘spirituală’ care să aducă pacea. (Isus se așteapta și el ca Împărăția să vină ‘cu putere’ și afirma că a venit să aducă ‘sabia’. Deși este destul de greu de crezut că Isus a avut intenții războinice – el predicând iubirea aproapelui ca principiu de acțiune și fiind încredințat că cel care va aduce judecata va fi Fiul Omului – totuși să nu uităm că unul dintre discipolii săi – Simon – era numit și ‘Zelotul’ ( și este posibil ca Apostolul Pavel să fi fost și el zelot înainte de convertire). Zeloții erau o grupare politică și pseudo-religioasă extremistă din Iudeea ai cărei adepți erau încredințați că revolta era cea mai bună opțiune pentru eliberarea de sub jugul stăpânirii romane și credeau că Mesia va fi un personaj războinic. Pentru că, foarte probabil, Isus era (considerat) și el un fanatic, conexiunea dintre el și gruparea zeloților este foarte posibilă: fie o conexiune prin asemănare sau apartenență, fie (cel mai probabil) una prin opoziție, rivalitate ideologică (la urma urmei extremele opuse se întâlnesc mai ușor decât am crede!).
Dar care a fost realitatea?
Chiar dacă nu există absolut nici o dovadă arheologică sau vreo mențiune istorică (alta decât literatura biblică), sunt de părere că un anume rege israelit pe nume David chiar a existat. Însă, în mod evident, toată măreția sa și a regatului său este complet legendară. Totul este exagerat: de la faptele sale de vitejie, până la grandoarea armatei sale. (Pentru a avea un termen de comparație, întreaga populație aptă pentru serviciul militar în Israelul zilelor noastre nu face cât fantastica armata activă combinată a triburilor lui Iuda și Israel din vremea lui David! Nici măcar marile imperii nu au avut atât de mulți soldați și nu au făcut atât de multe victime.)
Probabil că uciderea uriașului Goliat din Gat a fost atribuită lui David după ce acesta a ajuns rege.
Tot la Gob a mai fost o altă bătălie cu Filistenii. Atunci Elhanan, fiul lui Iaare Oreghim din Betleem, l-a ucis pe Goliat din Gat, a cărui suliță avea coada cât un sul de la războiul de țesut. Și a mai fost încă o bătălie, la Gat. Și era acolo un om înalt, care avea câte șase degete la fiecare mână și la fiecare picior – în total, douăzeci ți patru –, tot dintre urmașii lui Rafa. Acesta îi defăima pe Israeliți, dar l-a ucis Ionatan, fiul lui Sama, fratele lui David. (2 Regi 21: 19-21).
Personajul Goliat din legenda lui David, este o combinație între cei doi filisteni uciși – potrivit pasajului de mai sus – în două lupte diferite de soldați diferiți (deci în nici un caz de junele David!) (dar vezi și 1 Cronici / Paralipomena 11:22)
Trebuie înțeles că David – dacă a existat – a fost un personaj similar cu orice boier moldovean sau vlah mai ‘mărunt’ de pe la 1700 – 1800, iar ‘casa lui David’ a fost probabil doar un conac cu o mulțime de străjeri, neveste, țiitoare și plozi ce mișunau toată ziua prin curtea îngustă și bolovănoasă și alergau după capre pentru a le mulge. Este imposibil ca un regat davidic de genul celui descris în Cartea Regilor și în Cronici / Paralipomena să fi existat vreodată!
În ipoteza că a existat, regatul lui David era doar un trib (o mică ‘națiune’ – în fapt o alianță de mici triburi semitice) care se lupta cu alte triburi din zonă pentru dominația asupra Țării Canaanului. Triburile se diferențiau – într-o anumită măsură – prin zeul la care se închinau, iar lupta dintre triburi însemna și competiția zeilor. Cei mai mulți israeliți trăiau cu impresia că zeul lor tribal, Iahve, le-ar fi promis această supremație locală, în schimbul adorării sale exclusive (această idee era promovată de profeții adepți ai acestui zeu). În fapt, ‘legământul’ Dumnezeului lui Israel cu ‘poporul ales’ se reduce la următorul contract (cât se poate de pecuniar în efectele sale pentru israeliți): ‘Îmi dați – în mod exclusiv – iubire și adorație, vă dau pământ!’
Probabil David era un fel de zbir local mai parvenit care, împreună cu șleahta sa, dădea atacuri prin ținuturile din zonă și le jefuia în numele zeului Iahve (și convins că era inspirat de acesta), având drept arme pietre, săbii, praștii și sulițe. ‘Regatul’ lui David și ‘regatele’ celor cu care David se luptă nu puteau fi mai mari decât niște mici cătune din Carpați.
A spune că Mesia (sau însuși Dumnezeu) trebuia să se nască în casa lui David este ca și cum ai spune că Mesia (sau Dumnezeu) ar ține morțiș să facă parte din casa boierului Barbu Drugă sau că ar fi de-a dreptul onorat să se încarneze în arborele genealogic al lui Costache Chiorul. Este ușor de imaginat ce caricaturală ‘împărăție’ ar fi putut Dumnezeul lui Isus să restaureze prin sosirea mesianică!
Dar problema nu e asta! Problema este că – potrivit textelor biblice – David și urmașii săi au încălcat aproape toate poruncile mozaice. Printre altele, ei:
-au avut și alți zei
-și-au făcut ‘chip cioplit’ și au adorat idoli străini;
-au ucis în masă;
-au ‘poftit’ ceea ce era al altora;
-au furat, au jefuit și au luat tribut de la alții mai slabi decât ei;
-au depus mărturie mincinoasă;
-au ‘preacurvit’ și au violat;
-și-au necinstit părinții;
-au blestemat.
Pentru a înțelege ce fel de om era David, exemplele sunt numeroase.
David și oamenii lui s-au ridicat și au năvălit asupra Ghesurenilor și a Ghirzenilor și a Amaleciților […] și nu lăsau viu nici bărbat, nici femeie, ci luau cu ei turme și cirezi și asini și cămile și haine, după care se întorceau și veneau la Achiș. (1 Regi 27: 8-9)
David a ucis douăzeci și două de mii de sirieni. (2 Regi 8:5)
Pentru a deveni ginerele regelui Saul și a o obține de nevastă pe fiica acestuia, David apelează – mai de voie, mai de nevoie – la o metodă de curtare de-a dreptul inedită:
Dar nu apucase încă să vină ziua sorocită, când David se sculă şi merse el însuşi şi oamenii lui şi ucise 200 de Filisteni; şi aduse David prepuţurile lor şi le înfăţişă regelui în număr deplin, ca să se poată face ginerele regelui. Şi a dat Saul după el pe Micol, fiica sa, de femeie. (1 Regi 16)
David este așadar romanticul demolator al puțelor filistenilor, spaima ‘sculelor’ canaanite! Plus că tipul era și un demolator vaginal – se culca cu toate femeile pe care le prindea în vizor (fiul său Solomon – cu cele 700 de soții și 300 de concubine ale sale – este chiar un-și-mai-mare Casanova). Fără îndoială, este o onoare uriașă pentru Mesia / Isus să fie urmașul unor asemenea trubaduri fal(n)ici!
Când rostește blesteme, David nu o face doar împotriva celui vinovat, ci și împotriva părinților și urmașilor acestuia, după clasicul obicei instaurat chiar de Iahve, ‘înțeleptul’ și ‘milostivul’ său zeul tribal:
[Sângele lui Abner] să cadă asupra capului lui Ioab și asupra casei tatălui său! Din casa lui să nu lipsească cel bolnav de scurgere sau cel atins de lepră sau cel ce merge-n cârji sau cel ucis de sabie sau cel ce n-are pâine! (2 Regi 3:29)
David o violează pe Batsheba, soția lui Urie (deși poate că totuși a fost un viol de bună voie…):
A văzut David o femeie scăldându-se; iar femeia era foarte frumoasă la vedere. Atunci David a trimis și a cercetat să vadă cine este acea femeie. Și unul i-a spus: „Oare nu este aceasta Batșeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul?” Iar David a trimis oameni care au luat-o. Și a intrat peste ea și s-a culcat cu ea. Și după ce ea s-a curățit de necurăția ei, s-a întors la casa sa.
Mai apoi, pentru că aceasta a rămas însărcinată după viol – și ca să fie cu conștiința împăcată – David aranjează uciderea lui Urie, soțul femeii pe care a violat-o. (2 Regi 11)
Evident, influența și reputația sa nu sunt prea bune nici măcar în rândul alor săi… Când fiul lui David, Absalom, se întoarce împotriva lui, o mulțime de membri ai ‘curții’ sale îl trădează și mare parte dintre israeliți se răzvrătesc și vor să-l omoare, iar el este nevoit să fugă de spaimă, cu familia lui. Pe drum, un supus al său aruncă cu pietre după el, blestemîndu-l și strigându-i:
Pleacă, pleacă de-aici, tu, om al vărsărilor de sânge și om nelegiuit!
Decât să plătească el singur pentru trufia sa cu care a cedat tentației lui Iahve (cf. 2 Regi 24, sau – într-o altă variantă 1 Cronici / Paralipomena 21 – a lui Satana) de a face o faptă neplăcută (tot) în ochii tentatorului Iahve (recensământul armatelor lui Iuda și Israel), David alege varianta ca țara sa să treacă prin 3 zile de ciumă în urma cărora mor 70.000 de oameni. (2 Regi 24). Evident, ăsta este un excelent model de asumare a răspunderii morale, de lidership autentic și de sacrificiu ‘creștinesc’ (adică mesianic) pentru binele celorlalți…
Însă în pofida nelegiurilor sale, David reușește să iasă cu bine dintr-o mulțime de situații dificile și tiranizează ținutul vreme de zeci de ani, iar asta-i dă un elan evlavios care-l face să înalțe mereu ode și cântări de mulțumire, adorație și recunoștință crudului său Zeu. Întreaga poveste a Casei lui David – ca de altfel întregul ‘Vechi Testament’ – nu este altceva decât o complicată telenovelă a mariajului cu năbădăi, plin de promisiuni, jurăminte și declarații de dragoste (dar presărat cu tot felul de decepții, înșelătorii, deziceri și abandonuri de ambele părți) dintre un trib antic și zeul său tribal.
Atât evreii, cât și creștinii speră ca Mesia va fi un rege de calibrul lui David. În Luca 1:32-33, Isus ne este introdus ca urmașul glorios al lui David, ‘părintele său’:
Acesta mare va fi si fiul Celui-Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, parintele Sau, și va împărăți peste casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit.
Așa că am stat să mă-ntreb: oare în ce constă onoarea divină de a proveni din Casa lui David? Din punctul meu de vedere, a te trage din casa unui asemenea mârlan ca David nu este deloc o mare cinste (dar, în fond, ce știu eu? – încurcate sunt căile Domnului… La urma urmei – dacă chiar este atotputernic și atoateștiutor – o fi având El motivele sale, care mie îmi scapă complet…).
Evident că, din perspectiva evreilor, Isus nu a împlinit nici una dintre cerințele (și speranțele) mesianice, fiind un Mesia eșuat. Totuși el a reușit – într-un mod neprevăzut, neașteptat și paradoxal pentru evrei – să împlinească cerința majoră a mesianismului iudaic: aproape toată planeta l-a ‘adoptat’ pe Iahve, zeul lui Israel și al boierului David, ca Divinitate Supremă și venerează Torah ca scriere ‘sacră’ atribuită acestui zeu antic!
Dar faptul că nu a corespuns cerințelor de obârșie, măreție și restaurare davidică nu este principalul motiv pentru care Isus nu poate fi Mesia… Isus nu poate fi Mesia, pentru că Mesia este doar o fantasmă: el nu a existat, nu există și nu va exista vreodată în realitate (ci doar în imaginația delirantă a oamenilor). Nu există absolut nici un motiv pentru care ar fi indicat să luăm de bune ‘viziunile’ mesianice ale adoratorilor unui zeu tribal!
Mesia este doar o momâie a Istoriei. Întregul ideal mesianic este doar o nălucire fantomatică și abracadabrantă, himera apocaliptică obsesivă a unui micuț trib antic!
