Am o reacție de contracție ori de câte ori aud vorbindu-se despre Dumnezeul Vechiului Testament… de fiecare dată îmi vin în minte toate acele ‘ieșiri la rampă’ bombastice și nesincronizate ale lui Iahve, toate acele afirmări de sine zgomotoase și toată pretențiozitatea sa care mă contrariau la culme atunci când – copil fiind și neavând altceva mai bun de făcut – încercam să descifrez tainele cărții sale sfinte.
Mă întreb de ce oare Dumnezeul zilelor noastre (la fel ca Dumnezeul Noului Testament, dealtfel) este atât de tăcut la nivel social, prin comparație cu implicarea lui neobosită în treburile obștești ale israeliților. Mai auzim, desigur, despre activitățile sale trecute prin vocile rabinilor, predicatorilor și preoților, mai vine câte unul să spună că Dumnezeu l-a inspirat să mai planteze câte o bombă sau să ne mai amenințe cu câte o apocalipsă, ne mai lăsăm prostiți de câte un jurământ rostit solemn în numele său de politicieni și președinți, dar nimic nu mai e ca înainte… de fapt El se remarcă prin indiferență. Ieșirile sale abrupte și intervenționiste din biblicul trecut al poporului evreu au fost înlocuite de o solemnă și maiestuoasă tăcere.
Și, pe lângă evidentul dubiu că o astfel de figură divină chiar există, mai este un motiv pentru toate astea: în întregul Vechi Testament, nu este vorba de Dumnezeul tuturor, ci de Dumnezeul lui Israel. ‘Păi nu’, ai putea spune, ‘israeliții au fost monoteiști, deci au crezut în Unicul Dumnezeu.’ Ei bine, faptul că o națiune crede că zeul ei este singurul care există, nu înseamnă că acel zeu este Dumne-zeu. În plus, israeliții nu au fost din start monoteiști, ci – pentru o lungă perioadă de timp – au fost politeiști, iar apoi henoteiști sau monolatri (altfel spus a fost o lungă perioadă de timp în care, deși se străduiau să adore un singur zeu – Yahweh / Iahve, zeul lor tribal – erau încredințați că mai existau și alți zei în afară de al lor).
În Exodul 15:3 se spune: ‘Domnul este un om al războiului, Yahweh este numele său’. La origine, Iahve era un zeu tribal cu funcție militară, oarecum similar cu Ares / Marte din mitologia greco-romană.
Atunci când Cel-Preaînalt a împărțit neamurile, când i-a semănat pe fiii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul ființelor divine, iar partea Domnului a devenit poporul lui Iacob, partea lui de moștenire, Israel. (Deuteronomul 32:8-9)
Este cât se poate de clar, din acest pasaj, că ‘Cel Prea-Înalt‘ nu era tot una cu ‘Domnul‘ (Iahve / Yahweh). ‘Domnul’ nu era considerat Ființa Supremă, ci doar una dintre ființele divine din Panteonul Canaanit, pentru că lui i s-a repartizat pentru guvernare divină doar o ‘parte’ dintre ‘neamuri’ (și anume ‘poporul lui Iacob’, Israel). Pe lângă Iahve existau – în concepția anticilor evrei – și alte ființe divine cărora li s-au repartizat ‘neamuri’.
‘Cel-Preaînalt’ era ‘El’, zeul suprem al canaaniților, iar Iahve / Yahweh era un zeu cu funcție de subordonare, probabil una militară. La fel ca alte națiuni antice, evreii au ales un zeu dintr-o familie de alți zei. Trebuie spus că popoarele cu structuri sociale foarte complexe proiectau acesata complexitate într-un Panteon la fel de complex. Nu a fost însă și cazul evreilor antici: din cauză că nu formau o societate complexă, ci una seminomadă, ei au preferat această idee simplificată despre Divinitate.
Abia ulterior, când israeliții s-au delimitat puternic de ceilalți locuitori ai Canaanului, El – Zeul Suprem al Panteonului Canaanit a fost treptat identificat cu Yahweh. Numele ‘El Shaddai’ (‘Cel Preaînalt’) și atributele acestuia au fost transferate lui Yahweh, ‘El’ a devenit un apelativ pentru acesta, iar poporul evreu și-a luat numele de Isra-El.
Astfel, în Deuteronom 6:4 ni se spune că Iahve este chiar ‘El’, zeul suprem al panteonului. ‘Domnul este Dumnezeu’, se afirmă acolo. De regulă nimeni nu dă o prea mare importanță a acestei afirmații. Exprimarea pare redundantă (e ca și când cineva ar spune ‘Dumnezeu este Dumnezeu’), dar nu este deloc așa. Nu se spune că ‘Domnul este Dumnezeu’ pentru că ‘Domnul’ era Dumnezeu, ci pentru că (inițial) nu era! ‘Domnul’ lui Israel era doar un zeu subordonat și nu Dumne-zeu, iar prin această afirmație, ‘Domnul’ Iahve este ‘afirmat’ ca zeul suprem (El) al Panteonului. Zeița mamă Asherah – consoarta lui El, care era adorată pe scară largă de popoarele semitice – a fost fuzionată și ea cu Iahve / Yahweh, devenind Shekinah (prezența divină). Sunt primele tentative de monoteism, dar încă mai este mult până acolo.
Apoi, în timpul perioadei de sclavie babiloniană (sau imediat după aceasta), Iahve / Yahweh este afirmat ca zeu unic și absolut prin cineva – probabil un preot – care se dă drept Isaia (numit ‘al 2-lea Isaia’):
Eu sunt Cel ce am pregatit lumina si am facut întunericul, Cel ce fac pace si zidesc rele. Eu, Domnul, fac toate acestea. (Isaia 45.7).
Voi trece cu vederea – deocamdată – mândria cu care ‘Domnul’ se bate cu pumnul în piept când ne spune că el ‘zidește rele’… Ceea ce ne interesează acum este că momentul în care acest ctitor al dualității s-a declarat (mai bine spus a fost declarat) singurul zeu din Univers (deci a fost afirmat ca singurul zeu de pe plantație) a apărut mult mai târziu în istoria evreilor. Inițial a fost, probabil, doar ca strategie retorică pentru a motiva tribul, mai apoi a devenit un crez generalizat. Această reinterpretare, această reinventare a lui Yahveh / Iahve din zeu în Dumne-zeu a fost realizată după perioada de sclavie babiloniană, când pentru mulți israeliți începea să devină clar că zeul lor național nu era cel mai tare din parcare!
Un lucru important trebuie înțeles: în lumea antică dacă pierdeai un război cu un alt trib, însemna fie că zeul tău național era inferior zeului acelui trib, fie că ai greșit cu ceva și zeul tău și-a întors fața de la tine. Evreii antici au ales a doua variantă – eu o numesc ‘varianta exaltării zeului îmbufnat’ – reîncadrând și reformulând poziția lui Iahve în relație cu ceilalți zei în cel mai ingenios mod posibil, adică prin eliminarea lor completă din ecuație. Mai mult ca sigur ei și-au spus ceva de genul:
Cu toate că bablionienii ne-au cucerit, ne-au dărâmat templul și ne-au luat în robie, asta nu înseamnă că zeul lor este mai tare ca al nostru, ci înseamnă că zeul nostru este cel care, prin babilonieni, ne-a servit o lecție pentru că am păcătuit, arătându-ne astfel că s-a supărat pe noi. Bun, dar dacă zeul nostru poate să controleze un asemenea imperiu – cum este cel babilonian – pentru a ne da nouă o lecție înseamnă că, de fapt, Iahve este și zeul lor (doar că ei încă nu știu asta), iar zeii la care ei se roagă nu au nici o valoare, sunt doar marionete ale zeului nostru. Iar dacă Iahve este și zeul lor, probabil că Iahve este zeul tuturor, este singurul zeu, este unicul zeu, este Dumne-zeu și nu mai există nici un alt zeu în afara Lui!
Aceasta este o viziune profund etnocentristă în care toată istoria lumii este interpretată ca având legătură cu propria națiune:
Tot ceea ce alte popoare fac în relație cu noi, este pentru că Dumnezeu vrea ceva cu / de la / pentru noi! Noi suntem buricul lumii, iar Dumnezeul nostru este cel care gâdilă mereu acest buric.
Bine, dar cum rămâne cu speranța? Cu ce să motivezi oamenii să creadă că zeul va veni înapoi pe ulița lor? Păi proiectezi salvarea într-un viitor incert și naști o fantasmă utopică despre un personaj salvator (Mesia) – un viitor rege războinic, din casa lui David, care ar urma să apară pe tronul neocupat al lui Israel. Probabil că evreii și-au spus următoarea poveste:
Dacă suntem în sclavie înseamnă că merităm să fim așa! Dar totuși, Dumnezeu a făcut legământ special doar cu noi (și nu cu alții), noi suntem adevărații lui copii, așa că va veni o vreme când măreția noastră legendară, davidică, va fi reafirmată. Iahve își va întoarce din nou fața către noi și ne va trimite un rege (Mesia) care ne va salva din robie, va reclădi Templul – unde prezența lui Iahve se va manifesta din nou – și pacea se va instaura, iar Israel va fi în fruntea națiunilor.
Și astfel, speranța evreilor a început să reapară, mai ales că un cvasi-Mesia a apărut în istoria lor… Nu, nu mă refer la Isus, ci la Cirus cel Mare – împăratul persan care a eliberat evreii din sclavia babiloniană și le-a dat voie să-și reclădească templul, el fiind singurul personaj istoric care a fost numit ‘Mesia’ în tradiția iudaică, în pofida faptului că nu era evreu (Cirus a fost probabil un model inspirator pentru ideile mesianice de mai târziu). Dar apoi speranțele s-au dus din nou la fund după ce s-au văzut din nou asupriți, după ce templul le-a fost din nou dărâmat, după ce au fost nevoiți să înceapă o lungă pribegie, după ce au ajuns să fie persecutați de catolici și de naziști ș.a.m.d… pare o poveste fără sfârșit în care Iahve pare a deveni din ce în ce mai îmbufnat și mai inaccesibil…
Observăm progresia ascendentă a lui Iahve în Panteon. Este genul de progres prin care orice mic tiran ajunge tiranul absolut: pleacă de la un rang de subordonare, apoi se cațără până în vîrful ierarhiei, după care distruge toate variantele prin care alții pot să-i ia locul. Supăratul ‘elohim’ evreiesc s-a suit astfel (sau mai bine spus a fost ajutat de adoratorii săi să se suie, că era prea mic) până în vârful amețitor al ierarhiilor celeste, dărâmându-le însă pe toate în urcușul său. Cu cât mai umilit și mai învins ești în realitate, cu atât mai grandioasă și mai exaltată devine fantezia ta despre tine însuți și despre rolul tău în lume!
În fapt, dacă-i studiem cu atenție ‘comportamentul’, zeul Vechiului Testament ne apare ca un personaj năuc care, după fiecare chestie pe care o spune sau o face, descoperă că nu era chiar ceea ce avea în minte sau intenționa să facă, așa că-și reformulează mereu rolul și poziția în relație cu Creația sa și cu colegii de Panteon, până ce, în final, își dă seama că vrea să fie complet singur!
În viziunea mea, în pofida aparenței monoteiste, esența tradiției ebraice – la fel ca esența Creștinismului – este una profund păgână! Știu că sună ciudat, din moment ce păgânismul este definit tocmai în relație cu crezul monoteist mozaic (și apoi cu cel creștin și musulman), dar ceea ce vreau să spun este că, din punct de vedere teologic, nu există o diferență esențială între cultul lui Iahve, cultul lui Iisus și cultele altor zei antici.
Vezi – spre exemplu – felul în care, asemenea lui Iahve, furtunosul și distructivul zeu Rudra din panteonul hindus a fost transformat – în cadrul sectelor monist-idealiste shivaite – mai întâi în zeul suprem al panteonului (adică Shiva sau Rudra-Shiva), iar apoi chiar în Unicul Dumnezeu Suprem și Absolut (Paramashiva). Sau ia legenda lui Zalmoxis – un presupus inițiat în tradiția pitagoreică și făcător de miracole – care ar fi venit pe plaiurile mioritice și, oarecum similar cu Isus, ar fi pătruns în lumea subterană (dar pentru o perioadă de 3 ani și nu 3 zile…) de unde s-ar fi întors ca ‘nemuritor’, fiind apoi ridicat – la fel ca Isus – la rangul de Dumnezeu (și aflându-se probabil la baza unui cult monoteist geto-dacic mai vechi decât cultul creștin). Faptul că-ți ridici zeul tău tribal la rang de zeu absolut, nu te face mai puțin ‘păgân’!
Și o notă finală: eu cred că dacă Dumnezeu există cu adevărat, el este același pentru toți, este însăși esența fiecărei ființe și nu există un monopol al vreunui trib, a unei secte antice sau a unei religii instituționalizate asupra Lui. Cred că toți aspirăm, chiar și fără să vrem, către aceeași stare de Unitate pe care unii dintre noi o numim ‘Dumnezeu’. Însă Iudaismul ortodox nu este o religie universalistă pentru că afirmă că Dumnezeu are un legământ special cu evreii și că ei formează poporul ales. Chiar dacă evreii cred că anticul lor zeu național este unicul Dumnezeu, ei se consideră – chiar și acum – privilegiați în relația lor cu El. Altfel spus, Dumnezeu face favoritisme… Pe mine nu mă deranjează deloc ideea asta – fiecare poate să creadă ce vrea despre Dumnezeul la care se închină (la fel eu pot să spun că Dumnezeul meu se numește Hulalaaaa, că este unicul și supremul Dumnezeu și că a făcut un legământ special cu mine), dar ideea că, dacă Dumnezeu există, zeul anticilor israeliți trebuie considerat totuna cu Acesta este absurdă.
Pe de altă parte, creștinii cred ceva la fel de absurd: că Dumnezeul lor iubitor ar fi același a avut nevoie de sacrificarea brutală a Fiului Său pentru a putea ierta greșelile oamenilor și a le oferi o cale de salvare. Ei se declară singurii care au cheia salvării. În ochii lor, prin faptul că nu l-au recunoscut pe Iisus ca Mesia și ca Dumnezeu, evreii sunt complet pierduți, iar creștinii au întâietate la Porțile Raiului.
Ei bine, mie toate aceste ‘sforăieli’ copilăroase ale zeului Vechiului Testament și toată această sofisticare teologică inutilă și bolnăvicioasă centrată pe naiva fantasmă mesianică a unui trib asuprit din Antichitate îmi arată doar faptul că mentalitatea religioasă colectivă a fost (și încă mai este) extrem de rudimentară. Ideea de Dumnezeu pe care tradiția iudeo-creștină ne-a inculcat-o este doar visul religios al unei mici națiuni antice din Orientul Apropiat (continuat apoi de fantasma unei secte apocaliptice – creștinismul) prin care un zeu național – unul sângeros și beligerant – a fost ridicat – nu din start, ci progresiv – la rangul de Zeu Suprem (iar un om obsedat de ideea că face ‘voia’ acestui zeu antic – și răstignit din cauza acestei obsesii – a fost echivalat mai tărziu cu acesta).
