Da, da…nu am greșit titlul… În adâncul ei femeia nu-și dorește să fie egala bărbatului (ci doar să fie percepută și tratată ca atare de acesta).
Cum așa? Femeile spun că vor egalitate.
Pentru aceeași muncă prestată, dorim să fim plătite la fel ca bărbații.
iar eu spun:
Dacă chiar vă doriți asta, nu păreți prea convinse (și nici prea convingătoare)!
Desigur, eu sunt un om foarte greu de cap… Ai zice că atâta propagandă feministă ar fi trebuit să-mi bage mințile în capul de sus și să mă facă să iau în serios – odată pentru totdeauna – ideea că femeile nu-și doresc altceva decât egalitate… dar eu ‘Nu și nu!’…
Adică sunt fapte pe care nu le pot nega:
a) în medie, femeile au un coeficient de inteligență egal cu al bărbaților.
b) femeile sunt mai studioase și mai educate.
c) femeile sunt, de regulă, chiar mai serioase și mai responsabile în munca lor prin comparație cu bărbații.
d) într-o mulțime de domenii, femeile pot fi la fel de competente (sau chiar mai competente) ca bărbații.
Și totuși, în lumea occidentală, femeile câștigă, întradevăr, în medie, cu ceva mai puțin ca bărbații.
Asta nu e drept, spun feministele. Ăsta e curat sexism!
Și mulți analiști se străduiesc să explice inegalitatea în diferite moduri (și să le mai tempereze puțin pe feministele dezlănțuite):
Da, spun ei. Există inegalitate. Dar – în mare măsură – inegalitatea este justificată printr-un cumul de factori.
Astfel,
a) munca prestată – deși similară – nu este cantitativ egală. Bărbații sunt mai obsedați de muncă; unii dintre ei tind să petreacă mai multe ore la job, sacrificând mare parte din lucrurile care, pentru femei, sunt foarte importante: familie, viață socială etc. Mulți bărbați și-ar dori mai degrabă să realizeze pe cont propriu (și să se remarce prin) ceva extraordinar, decât să caute fericirea într-o relație sau în viața de familie (care, în viziunea lor, presupun o anumită dependență de factori pe care nu-i poate controla și gestiona atât de ușor). Prin opoziție, multe femei tinere – deși la fel de inteligente și competente ca bărbații cu care concurează în plan profesional – sunt influențate de ticăitul ceasului lor biologic care devine o voce disonantă în raport cu chemarea lor către realizarea profesională. Femeile nu sunt atât de congruente în motivația lor profesională, iar această incongruență se reflectă în felul în care se dedică muncii lor de-a lungul timpului și în felul în care sunt plătite.
b) în general – și prin natura lor – bărbații sunt mai puțin ‘agreabili’ ca femeile. Tendința de a fi agreabil(ă) este o trăsătură de personalitate (eu aș spune mai degrabă ‘de caracter’) care se întâlnește frecvent la persoanele care câștigă mai puțin decât ar merita (și mai puțin decât persoanele non- (sau puțin) agreabile). Oamenii agreabili nu știu să lupte pentru ceea ce doresc, și chiar dacă știu cum – nu o fac. Bărbații sunt mai agresivi, mai competitivi, mai asertivi când vor să caute avantajul propriu sau să-și ceară drepturile, iar lumea afacerilor (mediul profesional în general) este o junglă în care pozițiile și onorurile se cuceresc prin luptă, iar lupta este – în general – apanajul bărbatului. De regulă, femeile nu sunt atât de competitive, ci tind să evite conflictele și speră ‘să placă’ celorlalți.
c) bărbații își asumă mai multe riscuri profesionale și responsabilități prin comparație cu femeile, iar disponibilitatea către asumarea riscurilor este recompensată financiar. Femeile preferă joburi sau poziții mai ‘safe’, deci mai prost plătite.
d) bărbații excelează în variatele domenii tehnico-științifice (care sunt foarte bine plătite), deci câștigă mai bine acolo, iar femeile (nu toate, mai sunt și excepții) nu au o reală înclinație și motivație de a urma calificări în domeniul tehnic.
Și cred că toate aceste explicații tind să fie adevărate. Dar – consider eu – există și o explicație mai profundă care este neglijată. Ea nu este direct legată de muncă, ci de ceva mai puternic decât motivațiile profesionale…acest ceva ține de ceea ce eu numesc ‘fantasma fundamentală a femininului’ – speranța femeii că va întâlni un mascul dominant care se va îndrăgosti ‘romantic’ de ea. Tradusă în plan financiar, fantasma ne arată că, în situația ideală la care femeia visează, bărbatul care o va cuceri va câștiga mult mai bine decât ea și o va impresiona cu potența lui financiară (ideea că femeile sunt mai materialiste este în strânsă legătură cu această fantasmă feminină). Femeile proiectează inconștient această fantasmă romantică în relație cu Principiul Masculin, iar aceasta proiecție se reflectă – invariabil – în relația lor cu bărbații care nu prezintă interes romantic pentru ele.
În viața reală, deși multe femei pretind că pentru ele nu contează dacă partenerul câștigă mai puțin decât ele, ele nu vor fi niciodată cu adevărat satisfăcute cu un bărbat care câștigă mai puțin (am întâlnit mai multe astfel de cazuri, iar femeile mi-au confirmat aproape de fiecare dată insatisfacția lor. Excepțiile sunt rare și apar doar dacă femeia admiră bărbatul pe alte planuri – poate ca partener sexual sau la nivel de prestigiu social sau realizări intelectuale sau chiar la nivel ‘spiritual’ – dar chiar și atunci ele sunt oarecum nemulțumite de faptul că situația nu este chiar ‘perfectă’). Ele se vor uita în jur la prietenele și colegele ale căror bărbați sunt mai ‘realizați’ d.p.d.v. financiar, care le cumpără mereu lucruri frumoase și le scutesc de ‘corvoada’ grijilor financiare și se vor întrista într-un colțișor ascuns al inimii lor întrebându-se mereu: oare n-aș fi putut să am și eu parte de ceva mai bun?
Femeile își doresc, desigur, să câștige foarte bine. Ele sunt foarte studioase și conștiincioase. Și își doresc să câștige cel puțin la fel de bine (sau mai bine) ca toți bărbații…toți în afară de cel care contează pentru ele! În fapt intuiesc că – mai mult decât în cazul bărbaților – eforturile lor profesionale nu vin atât de mult din dorința sinceră de a realiza ceva extraordinar în societate, ci din dorința de a atrage sau a menține în viața lor un bărbat aflat cât mai sus pe scărița socială… Prin eforturile lor de a ascensiona, de a reuși în viață ele speră că astfel vor ‘elimina’, simultan, atât competiția feminină, cât și marea masă a bărbaților ‘nevrednici’ de ele, lăsând astfel loc numai pentru bărbați extraordinari în viața lor. (Reversul apare însă inevitabil: pentru că bătaia pentru a atrage atenția bărbaților de top este mare și nu e ușor de pus laba pe ei, atât de multe femei de succes, foarte educate și independente financiar, dar ‘prinse’ de această fantasmă socială, preferă mai degrabă să trăiască și să moară singure, înconjurate doar de pisicile lor, decât să dea vreo șansă unui bărbat – fie el și unul bun, moral, cu o inimă nobilă – dar inferior standardului lor masculin derivat social).
Femininul tinde să idealizeze viața, să o romanțeze la nivel declarativ, dar în realitate valorizează practicalitatea. În lumea spre care femeia aspiră, paradoxurile sunt perfect posibile: este normal ca ea să câștige la fel de bine ca bărbații, dar bărbatul ei să câștige mai mult ca ea (și, evident, mai mult ca restul bărbaților…). Rareori vei întâlni femeia care să-și imagineze că un bărbat bun în toate privințele, dar sărăntoc (sau unul care-i cere să împartă nota de plată ‘fifty-fifty’ – adică unul care-i dă șansa de a dovedi că vrea, cu adevărat, să fie ‘egală’ cu el și la cheltuieli, nu doar la venituri…) este o partidă romantică potrivită pentru ea. Femeia speră că va găsi (se va îndrăgosti de) un bărbat mai competent, mai abil în plan financiar (și, desigur, dacă se poate, superior celorlalți bărbați) – iar dacă bărbatul ei nu este încă la acest nivel, speră că va ajunge cândva așa… Ea visează să admire bărbatul, să se uite ‘în sus’ la el (la propriu și la figurat) și să fie copleșită de generozitatea lui față de ea și de abundența din viața lui.
Așa că nu poți să nu râzi la cât de sucită este aritmetica feministă. Hai să abstractizăm puțin lucrurile pentru a ajunge la o situație ‘ideală’ echivalentă cu cea propovăduită de feministe. Să zicem că:
a) pe Pământ, femeile și bărbații sunt în număr egal.
b) pentru fiecare femeie există un singur bărbat ‘suflet-pereche’ (și viceversa), iar acesta este parte din viața ei (Of, of…, n-ar fi frumos?);
c) toate ‘sufletele pereche’ desfășoară aceeași muncă, deci rezultatele lor pot fi comparate.
Dacă însă femeia este suficient de sinceră cu ea însăși, va admite axioma pe care am enunțat-o mai sus: bărbatul ei ideal câștigă mai bine decât ea! Toți ceilalți factori fiind egali, dacă pentru fiecare femeie există un bărbat care câștigă mai bine, înseamnă că, per ansamblu și în medie – în situația ideală pentru femei – bărbații vor câștiga mai bine ca femeile.
Concluzia este limpede: femininul dorește să fie cucerit de superioritatea masculinului. Femininul speră din tot sufletul că, în pofida eforturilor sale, masculinul se va dovedi mai puternic, mai ‘potent’ și mai competent. Iar aceasta se reflectă în motivația fundamentală a naturii masculine: bărbații se luptă să fie primii, să aibă realizări importante, să câștige mai mult, să învingă în jocul vieții tocmai pentru a cuceri și impresiona astfel natura feminină. La fel cum spermatozoidul cel mai iute (adică, într-un fel, cel mai abil și mai competent) are cea mai mare șansă de a fecunda pasivul ovul, tot așa bărbatul cel mai abil, puternic și competent are cele mai mari șanse la femeie. Cel care se zbate, cel care trebuie să lupte în viață și să dovedească ceva este bărbatul!
(Să nu uităm că, statistic vorbind, femeile cumpără mai mult de 70-80% din bunurile de consum și serviciile din lume, deci atrag către ele cea mai mare parte a resurselor câștigate de bărbați. Ele atrag bărbații cu tot cu resursele lor: bărbații exploatează resursele mondiale, iar femeile exploatează resursele bărbaților… Și nu vorbesc aici de cumpărăturile casnice, decorațiunile interioare, fețele de pernă și pamperșii bebelușilor… Vorbesc de parfumuri, bijuterii, haine, poșete, pantofi, cosmetice, tratamente de înfrumusețare, sejururi, cadouri – tot ceea ce femeile cumpără pentru a câștiga atenția bărbaților (sau primesc ca urmare a dorinței acestora de a le câștiga favorurile) este exorbitant de scump prin comparație cu ceea ce consumă bărbații pentru nevoile lor zilnice (admit ca excepție doar mașinile scumpe și iahturile de lux, dar chiar și ele sunt menite să impresioneze femeile…). Ceea ce bărbații își doresc cel mult de la femei – sexul – are adesea un preț uriaș, indiferent dacă femeile de la care obțin acest lucru sunt soții, amante sau prostituate…).
Paradoxul este că, ‘deep down’, femininul fantazează să fie ‘dovedit’ mai slab ca masculinul, dar în același timp (și pe un alt plan) ‘egal’ acestuia:
Vrei să mă ai? Dacă da, arată-mi că mă poți supune! Dovedește-mi că ești mai puternic! Impresionează-mă cu cât de abil ești (inclusiv financiar)! Lasă-mă cu gura ca la dentist când îmi arăți vila ta sau mașina sau fluturașul de salariu! Arată-mi cât de multe poți să-mi oferi! Fă-mă să te admir tot timpul! În nici un caz n-o să mă supăr că obții toate aceste lucruri pierzând același număr de ore ca mine la birou și prestând aceeași muncă, din moment ce tot ce, în final, toate sunt o romantică ofrandă adusă mie (sau vanității mele). Te vreau lângă mine ambițios, bogat, puternic, învingător, dominant (dar, desigur, iubitor). Doar așa mă vei face să te doresc și să accept să mă penetrezi și să mă impregnezi cu sămânța ta! Iar faptul că te doresc și te accept doar dacă reușești să mă impresionezi prin superioritatea ta, mă face ‘egala’ ta (și mă îndreptățește să-ți cer să mă consideri egală cu tine, pentru că, la urma urmei, eu sunt cea care te validez, eu îți validez esența / sămânța în lanțul evoluției!).
Asta are de-a face cu proverbiala dualitate / iraționalitate / sau natură paradoxală a Femininului. Femeia juisează la fantezia inegalității (a superiorității masculului dorit de ele în plan fizic / erotic / financiar / social), în vreme ce militează pentru o rațională egalitate cu neatrăgătorii bărbăței (sau bătrânii și burdihănoșii reprezentanți ai opresivului Patriarhat) de care nu este interesată sexual. Dar, în fapt, fantezia ei este cea care pune lucrurile în mișcare în viața ei, în vreme ce ‘rațiunea’ ei egalitaristă este fie o justificare vinovată a naturii sale duale, o reflecție secundară asupra egalității ascunse în inegalitate, o revoltă mascată împotriva inegalității prea puțin accentuate, neglijabile (ceea ce constituie un complet ‘turn-off’ pentru ele în relația cu sexul masculin) sau poate o proiecție colectivistă a intereselor sale familial-egalitariste.
Și asta nu înseamnă, desigur, că femeia vrea să fie percepută ca inferioară, ci doar că ‘egalitatea’ sexelor are de-a face doar cu importanța lor egală în ecuația vieții. Femininul este complementar masculinului – deci ‘egal’, dar ‘polar opus’ acestuia.
Aceasta este deci paradoxala ecuație a raportului dintre sexe:
Femeia ‘sub’ bărbat = inegalitate = atracție = complementaritate = egalitate
