Dacă urmărești cu atenție discuțiile care aduc față în față știința și religia poți observa următorul fenomen: religia vrea să pară cât mai veche, iar știința – cât mai nouă. În religie, cu cât un concept (doctrină, profeție, ritual etc) este mai vechi, cu atât are mai multă autoritate; în știință – pe de altă parte – conceptele trebuie să fie mereu cât mai noi și actuale pentru a fi considerate valide.
Omul de știință își începe argumentarea spunând: ‘după cele mai noi cercetări…’, ‘ ultimele descoperiri ne arată că…’, ‘cele mai noi teorii din fizica cuantică afirmă că…’. Religiosul ne spune: ‘ din cele mai vechi timpuri’, ‘încă de la facerea lumii…’, ‘ sfinții noștri părinți și patriarhi spuneau că…’, ‘înțelepții din vechime erau de părere că…’. În știință, dacă nu ești la curent cu ultima noutate ești considerat depășit; în religie, dacă nu știi că la baza unei doctrine sau profeții vechi se află una și mai veche ești considerat încă un învățăcel.
În știință, ‘the new kid on the block’ (la capitolul descoperiri sau discipline științifice etc) este privit ca un mult-așteptat salvator: se speră că poate-poate va vindeca cancerul, poate-poate va aduce, în sfârșit, lumina asupra misterului conștiinței și al limbajului, poate-poate Teoria Totului va deveni, în sfârșit, completă. În religie însă, ideile doctrinare noi sunt – de regulă – considerate eretice și ajung să fie desconsiderate în favoarea celor care au antichitate și toate religiile își împing ‘revelațiile’ care se află la baza lor cât mai departe în (pre)istorie (cel mai adesea chiar la începutul timpului și al tuturor lucrurilor).
Știința speră la fantastice miracole viitoare (care ne vor face să ne înțelegem mai bine originile), religia se bate cu pumnii în piept pentru miticele miracole din trecut (sperând că ele ne vor izbăvi la sfârșitul istoriei noastre personale și colective)! Și chiar dacă, desigur, știința studiază și ea trecutul și caută să înțeleagă originea tuturor lucrurilor, iar religia își proiectează toate speranțele în viitor, totuși filtrele fundamentale pe care ele le folosesc sunt diametral opuse: religia privește viitorul doar din perspectiva revelațiilor și profețiilor din trecut, știința se raportează la trecut cu speranța că descoperirile viitoare vor aduce mai multă lumină asupra sa. Religia nu poate funcționa fără vechime, știința nu poate funcționa fără noutate.
Savanții iau în râs oamenii religioși din cauza agățării lor de concepte învechite și superstiții, însă, pentru aceștia din urmă, chiar vechimea este valoarea esențială – pentru ei ceea ce este adevărat este vechi (sau chiar etern și imuabil). ‘Științificii’ se mândresc cu capacitate științei de a se înnoi, ajusta și adapta mereu (sau chiar de a se contrazice), în vreme ce ‘religioșii’ își apără cu înverșunare ideile fixe.
În știință, dacă o disciplină nouă apare se dorește ca ea să reprezinte un ‘breakthrough’ – ceva aproape de neconceput înainte. În schimb dacă o religie nouă apare, ea nu vine să spună că mesajul ei – poate revoluționar – este cu totul nou și nemaiauzit, ci afirmă că promovează interpretarea corectă a aceea ce a fost revelat cândva în trecutul îndepărtat. Dacă o doctrină religioasă nouă dobândește popularitate, aceasta se petrece pentru că reinterpretează (în mod convenabil și convingător) vechiul.
Astfel, primii creștinii, pentru a pretinde autenticitate, au luat convingerea lor că Iisus este ‘Hristos Dumnezeu’ și i-au căutat rădăcini în și-mai-anticele profeții ale lui Isaia sau Ieremia, au amestecat-o apoi cu filozofie elenistică și l-au plasat pe Christos la începutul timpului, înainte de Adam, ca Logos Divin. Musulmanii – grupare ‘new-entry’ în istoria religiilor – nu s-au lăsat nici ei mai prejos și s-au declarat urmașii direcți ai miticului Avraam și continuatorii cei mai vrednici ai profeților Vechiului Testament și ai lui Ioan Botezătorul și Iisus (chiar dacă se mândresc că revelația lui Mahomed este un ‘refresh’, un ‘update’ major al acestor profeții), ceea ce-i plasează, aparent, la același nivel cu evreii și creștinii. Cât despre hinduși, ei săracii s-au încâlcit complet în aritmetica istoriei și au pierdut demult șirul la capitolul fabuloaselor cicluri de milioane de ani de când, în concepția lor, scrierile lor sacre, Vedele, ar fi fost revelate.
Era un lucru comun, în vechime, ca autorii de texte religioase să-și atribuie compozițiile unor predecesori mai cunoscuți sau legendari, pentru a le conferi o spoială de autenticitate, iar cei mai mulți promovau aceste scrieri ca revelații divine. Practicanții diferitelor culte se laudă cât de vechi este ordinul lor monastic sau cât de departe în urmă se întinde linia spirituală din care maestrul lor face parte etc. Singurul care nu a declarat vechime a fost Gautama Buddha (dar, la urma urmei, el ar putea fi considerat mai mult un savant al științei minții decât o figură ‘religioasă’ și un om al credinței…). Cu toate acestea, tradițiile buddhiste apărute mult mai târziu (Mahāyāna și Vajrayāna / Tantra) proclamă că Buddha ar fi ‘învîrtit Roata Dharmei’ de mai multe ori, revelând învățături speciale pe care nu le-ar fi făcut publice din start și că acestea se trag de la Ādi-Buddha, Buddha cel Primordial, deși tradiția acestor tantra-e nu precede secolele 5-7 EN.
Ceea ce contează deci pentru religie este să fie percepută ca perenă: mereu valabilă, mereu autentică, un izvor mereu proaspăt de sens și inspirație și calea de a înțelege fundamentul imobil și imuabil al vieții. Ceea ce contează pentru știință este să fie în continuă schimbare – avansată, inovatoare și progresistă, să nu zăbovească la nimic vechi, să dobândească înțelegerea asupra legilor schimbării și evoluției.
Niciodată polarizarea dintre știință și religie nu a fost atât de mare, dar, în viziunea mea, dacă totuși o altă religie se va impune și va fi acceptată pe scară largă în pofida noutății sale, aceea va fi (a început deja să fie) religia de tip Science-Fiction (‘religia tehnologică’), un amestec de mitologie religioasă și utopie științifică (unul dintre motive fiind acela că ceea ce eu numesc ‘extraterestrism’ – ipoteza că viața terestră provine din afara Pământului, poate de la extratereștri – a fost/este speculată de savanți de renume cum ar fi Carl Sagan, Stephen Hawkins și Francis Crick).
