Iisus a fost evreu. Afirmarea a ceva atât de evident poate părea cu totul și cu totul banală, dar totuși ce implicații are faptul că Iisus a fost evreu? Păi înseamnă că:
-
Nici prin cap nu i-a trecut lui Iisus să creeze o nouă religie!
Iisus era adept fervent al legii iudaice. Cele câteva pasaje din Biblie în care, după presupusa sa înviere, Iisus îi trimite pe apostoli să împărtășească evanghelia ‘neamurilor’ sunt justificări târzii ale ideilor pe care unii adepți le-au dezvoltat după moartea lui Iisus și nu lucruri pe care acesta le-a spus (nu prea există dubii în această privință în mediul academic). De fapt, Iacov, fratele lui Iisus, și Petru (printre alții) s-au opus ideii lui Pavel (care nu l-a cunoscut pe Iisus) potrivit căreia noii convertiți nu trebuiau obligați să se convertească la legea mozaică.
Dacă Iisus chiar ar fi vrut să instituie o nouă Lege, atunci mesajul său a fost profund schizofrenic, pentru că tot el a mai spus:
Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. (Matei 5.17-18).
Este foarte probabil ca Iisus să fi fost convins că interpretarea pe care el o dădea Legii și profețiilor era cea corectă, dar asta nu-l alienează – sub nici o formă – de Iudaism! Isus nu a venit să încheie povestea mozaică, pentru a începe să spună o poveste creștină!
2. Iisus credea în Dumnezeul Israeliților (Iahve / Yahweh).
Și poți spune: păi bine din moment ce evreii erau monoteiști, înseamnă – în mod logic – că Dumnezeul în care Iisus credea este Dumnezeul tuturor! Greșit!
În vremea lui Iisus evreii erau, întradevăr, monoteiști (adică credeau într-un singur zeu și negau că mai există și alții, dar asta pentru că de-a lungul a sute de ani de istorie au ajuns să creadă că zeul lor național este singurul zeu care există, cel care ‘zidește’ tot binele și tot răul din Univers), dar asta nu-l face – neapărat – și Dumnezeul altora. (Din punctul meu de vedere, dacă religia iudaică ar fi universalistă, ar însemna că ei ar fi descoperit că există un Principiu Absolut, Etern, Imuabil care, printre altele, NU face legăminte speciale cu o populație semi-nomadă din Antichitate!). Universalul nu derivă din particular și nici nu se limitează pe sine la acesta, ci doar dă naștere particularului și se reflectă în acesta.
De exemplu mulți savanți consideră că geto-dacii au devenit monoteiști chiar mai înainte de apariția Creștinismului și că, pentru ei, Zalmoxis era unicul Dumnezeu. Herodot, marele istoric al Antichității în ale sale Istorii (cartea a 4-a) afirma:
[…] ei [geto-dacii] cred că nu există alt zeu în afară de al lor.
Această simplă superstiție antică nu mă face însă să cred că am același Dumnezeu cu cel al străbunilor mei daci. Și nici nu-mi vine să pun semnul egalității între Zalmoxe și Iahve. Nu mă prea pot gândi la Zalmoxis ca fiind Dumnezeul în care creștinii cred astăzi, chiar dacă – la fel ca evreii antici – geto-dacii erau probabil convinși că zeul lor național este singurul care există sau care are importanță! (În orice caz, dacă ar fi să aleg între Dumnezeul evreilor și Dumnezeul străbunilor mei geto-daci, nu văd de ce nu l-aș alege pe al doilea… De ce să importăm un zeu asiatic, când îl avem pe-al nostru?). Pot gândi, desigur, că atât Zalmoxis, cât și Iahve exprimă – în cel mai bun caz – doar reflectări palide ale Adevăratului Principiu Absolut (Dumnezeu) sau tentative naive de conceptualizare a acestuia, dar nu există echivalență aici!
Și evident că ideea de Dumnezeu a evoluat de-a lungul secolelor și mileniilor, dar nici măcar în zilele noastre creștinii și evreii nu cad întru totul de acord asupra naturii lui Dumnezeu și asupra a ceea ce Acesta ar face sau nu!
3. Iisus nu credea că Dumnezeu are un Fiu!
Ideea filiației divine era total străină Iudaismului ortodox și este complet absentă din discursul lui Iisus. Isus nu s-a declarat unicul fiu al lui Dumnezeu (și în nici un caz nu s-a declarat pe sine Dumnezeu întrupat). Mai mult ca sigur, Isus nu a afirmat așa ceva! Dacă ar fi făcut-o, toată lumea l-ar fi considerat nebun sau l-ar fi acuzat de blasfemie și nimeni nu l-ar fi urmat! Lui Isus această idee i s-ar fi părut un non-sens.
Dacă ar fi fost versat în interpretarea elenistică dată pe Philo din Alexandria Iudaismului, Isus ar fi putut argumenta că Dumnezeu are totuși un ‘fiu’: Logosul care mediază între Dumnezeul transcendent al platoniștilor și Umanitate / Creație (dar nu sunt semne că a făcut-o, deși e clar că scribul Evangheliei după Ioan a făcut-o în locul său). Însă în nici un caz nu ar fi susținut ideea că Logosul se poate încarna numai și numai într-un singur om, că poate trăi 33 de ani în Palestina și că, eventual, poate fi crucificat de romani!
4. Iisus considera că are o misiune în interiorul propriei sale tradiții și nu în afara ei.
El se credea fie împlinitorul idealului mesianic, fie vestitorul iminenței împlinirii acelui ideal (nu este foarte clar care a fost poziția lui!). Un lucru este însă cert: idealul mesianic avea legătură doar cu fantasmele anticilor evrei, cu complexul lor uriaș de identitate națională și cu istoria lor zbuciumată, nu cu altceva! ‘Mesia’ era proiecția fantasmagorică a frustrărilor acestora, modul lor de a compensa neîmplinirea promisiunilor mărețe pe care – credeau ei – Iahve le-a făcut în trecut israeliților la schimb cu legământul acestora de a-l adopta (pe el și numai pe el) ca zeul lor național. Mesia nu avea nici o relevanță în afara iudaismului, pentru că era considerat viitorul – și mult-așteptatul – rege (sau profet / învățător / preot) al iudeilor. Mesia trebuia să pregătească ‘căile’ zeului israeliților și să împlinească așteptările fantasmagorice ale acestora, și nu să salveze lumea!
În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi, ci mergeţi doar la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi mergând, propovăduiţi, zicând: s-a apropiat împărăţia cerurilor,
le cere el apostolilor săi (Matei 10:5-7).
Din perspectivă mesianică, omul Isus a fost un eșec complet. El nu a izbăvit poporul din care făcea parte de ocupația romană, nici nu a adus ‘Împărăția Cerurilor’ (pe care o propovăduia) pe Pământ (deși era convins că aceasta se afla deja ‘în mijlocul’ celor care-l ascultau). Însă la scurt timp după moartea învățătorului lor apocaliptic, adepții săi s-au regrupat și au reîncadrat eșecul mesianic al lui Isus ca succes (ceea ce constituie – probabil – cel mai interesant exemplu de disonanță cognitivă din istoria umanității). Ei au transformat ceea ce Isus nu a putut obține în ceva ce evreii nu au putut (și nu pot nici acum, pe bună dreptate) înțelege: eșecul mesianic a fost argumentat ca o împlinire a unui plan divin profețit de la începutul timpurilor și a fost reîncadrat ca succes absolut, iar fantezia despre divinitatea lui Isus a devenit cea mai mare fantezie a omenirii.
